Diabolizarea lui Sebastian (I)

Cu o delicată grijă faţă de "cititorul inocent" al mileniului 3, cu greu egalabila sa cerbicie în cercetarea documentelor, Marta Petreu ne pune la dispoziţie - în două numere ale României literare* - un adevăr pe care îl vrea de "ultimă oră", senzaţional şi zguduitor: Sebastian are şi el un trecut deochiat! Sebastian nu a fost un înger, un martir, un persecutat, o victimă - cum de vreo zece ani ne-a lăsat s-o credem Jurnalul său celebru - ci iniţial, "la originile" sale ideologice, un ucenic al acelui diavol numit Nae Ionescu. Diabolizarea - marcă înregistrată a facilităţii cu care intelighenţia română melodramatizează orice fenomen - întrece cu mult toate obiecţiile dure de pînă acum la viaţa şi opera nefericitului Hechter (supraevaluarea lui literară, mediocritatea sa bulevardieră, ingratitudinea caracterului, absenţa incompatibilităţilor). Documentele, citatele sînt irefutabile: cît timp a fost în redacţia Cuvîntului naeionescian, timp de vreo 6 ani, între ’27 şi ’33, abia ieşit din adolescenţă, Sebastian "a fost - la fel ca mulţi colegi de generaţie - un antidemocrat pe faţă, un antiliberal înverşunat, un Ťrevoluţionar», un antihitlerist ingenios (?, de ce nu consecvent? - n. mea), un simpatizant al fascismului mussolinian, un antieuropean rece şi, complementar, un adept înflăcărat al autarhiei României". Cu "un talent îndrăcit", el a servit toate ideile diabolice ale ocrotitorului său care, la rîndul lui, s-a servit, în evoluţia spre un antisemitism deschis, de evreitatea lui Sebastian, manipulîndu-l pînă la ignorarea ei, pînă la "solidarizarea cu Garda de Fier". Aşa cum, probabil, şi-a dorit eseista, mulţi "cititori inocenţi" vor fi fost bulversaţi. Fără să fiu "un cititor inocent" al studiului ei, ştiind bine de tot ce înseamnă, în 2008, a căuta "la origini" un scriitor, a-i demasca netrebniciile scrise în tinereţe, nu mă gîndesc să iau apărarea lui Sebastian. E aşa cum scrie, decisă, Marta Petreu: "El a fost, pînă în ’33, un extremist de dreapta", cu această nuanţă tranchilizantă: "...nu a fost legionar, a fost un extremist de dreapta moderat". Nu-i voi imputa (ar fi abuziv?) că în densul fragment de eseu nu aminteşte în nici un rînd de "articolele culturale" ale ucenicului în satanism, apărute tot în Cuvîntul, tot în acelaşi răstimp, simultane cu articolele politice. O carte întreagă, grea, de un indiscutabil rafinament literar, nici de dreapta, nici de stînga, s-ar putea aduna şi tipări din tot ce - şi mai ales cum! - a scris acolo despre Stendhal şi Joyce, despre Galsworthy şi Zamiatin (!), despre Dostoievski şi France... Severă foarte la tot ce e "complementar" politic, cercetătoarea îşi ia libertatea de a nu discuta complementaritatea, chiar perversă, dintre editorialistul de pe-a-ntîia şi cronicarul literar de pe-a patra. Tot "de la Nae învăţase" să simtă somaţia intelectuală a lui Ibsen şi să vadă în Hedda Gabler "întîia blenoragie a sentimentalismului licean"? O asemenea întrebare - şi cîte altele la fel de ciudate! - ne-ar fi scos din diabolizarea melodramatică şi ne-ar fi aruncat într-o dramă intelectuală, demnă de un alt "joc al ielelor". Nu. Pe Marta Petreu nu o interesează contradictoriul, acesta nu-i obiectul studiului ei scris pe un ton hotărît demascator, permanent satisfăcut de diagnosticele sale foarte bine postdatate, şi mai ales sceptic faţă de orice "schimbare la faţă". Căci e incontestabil că Sebastian "se schimbă la faţă şi începuse să renunţe la ideologia de extremă dreapta..." stă scris negru pe alb. Cînd? După calculele Martei Petreu, începînd din februarie 1935, cum stă mărturie Jurnalul, la un an şi ceva de la interzicerea Cuvîntului. E întru totul corect - vezi şi halucinant de exactul articol din Rampa la 27 martie 1935: "Despre o anumită mentalitate huliganică"**. Ei bine, "cu stilul multistratificat al autorilor români care ştiu să sugereze mai mult decît scriu", acuzatoarea nu se lasă înşelată; cu excepţia unei singure "schimbări la faţă..." - nimic nu suspectează mai tenace intelectualul român decît o "transfigurare". Autocritica fără de echivoc a lui Sebastian în privinţa bunei-credinţe a lui Nae Ionescu: "Trebuie să recunosc astăzi: m-am înşelat" e tratată cu o paranteză solid stratificată: "El şi-a mărturisit dezamăgirea (totdeauna cu talent, uneori cu sinceritate, dar nu totdeauna şi cu adevăr!)". Iar adevărul diabolic, desigur, se găseşte, pentru Marta Petreu, în relaţia sadomasochistă dintre maestru şi ucenic - o relaţie, ca în orice melodramă, vinovată, de neiertat, ca păcătoşenia unui incest; s-o fi lepădat Sebastian de ideologia dreptei, dar, după cum stabileşte triumfal analista, "el a continuat să-l iubească" pe Nae Ionescu, într-un sadomasochism "care-i leagă definitiv". (Mă mir că Marta Petreu nu citează şi plînsul lui Hechter la moartea lui Nae...) Ca atare, ni se cere apăsat, în lumina acestui diagnostic, să recitim altfel (subl. M.P.) Jurnalul "care a cutremurat, pe bună dreptate, intelighenţia românească şi continuă s-o cutremure"... Altfel, cum? Să ne cutremure mai puţin? Să ne cutremure aşa şi aşa? Deloc? Nu ni se spune nici limpede, nici pe larg. În ce mă priveşte, nu am de gînd s-o ascult. (va urma) ______________ * "Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu şi Mihail Sebastian". ** "Omenirea merge cu paşi repezi spre o înţelegere poliţistă a lumii. Pe zi ce trece, complexitatea universului sărăceşte, misterele cad, existenţa se simplifică şi tot ce a neliniştit veacuri de-a rîndul inima şi mintea umană încape umilit între dinţii acestui cleşte cu gura căscată: dreapta-stînga."