Despre teatru, fără conflict

Revistă cu o prezenţă publică discretă, din cauza dificultăţilor de difuzare, Teatrul Azi apare doar datorită încăpăţînării unui grup de tineri teatrologi stimulaţi de energia Floricăi Ichim: convingerea că un fenomen cultural care atrage mii de oameni (creatori, critici, funcţionari şi, nu în ultimul rînd, public) trebuie consemnat, dacă nu şi discutat, asigură continuitatea acestei publicaţii: prin redactorii ei, a ştiut să depăşească şi relele intenţii şi, mai nocivă decît toate, indiferenţa. Primul mare merit este că există. Al doilea, e strădania izbutită de a înregistra la zi şi - în măsura posibilităţilor - exhaustiv fenomenul teatral. În ianuarie a apărut numărul dublu 1-2 care se ocupă de festivalurile, premierele şi evenimentele teatrale ale sfîrşitului lui 2004, în aşa fel încît ceea ce se scrie mai poate fi verificat de către un cititor excesiv de curios mergînd la un spectacol existent încă pe afiş. Cum e şi firesc, opiniile înregistrate de revistă sînt divergente. Astfel aflăm de la Doina Modola care a văzut O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu, la Festivalul "Caragiale" că a asistat la "imposibila şi pedestra sa înţesare cu mijloacele uzate ale festivismului Ťrevoluţionar» netransfigurate în nici un fel". Constantin Paraschivescu a văzut spectacolul la Festivalul de la Galaţi, unde a primit şi un premiu (nu Paraschivescu, spectacolul!) şi i se pare că a văzut un "text şi spectacol polemic, provocator cu puternic impact satiric". Nu pledez prin aceste citate pentru omogenizarea opiniilor sau pentru eliminarea celei care nu coincide cu aceea a redacţiei. Dar cred că acest spectacol ar fi putut fi prilejul unei salutare şi salubredezbateri despre ce şi cît poate face teatrul întru restituirea memoriei comunismului, despre scop şi mijloace, despre valoarea recuperatorie (sau poate blasfematorie) a rîsului. Scriind despre festivalul de teatru clasic de la Arad, Adrian Palcu trece rapid peste enumerarea reprezentaţiilor văzute şi încearcă să pună în discuţie trăsăturile noii regii (există?) şi publicul căreia i se adresează. Un asemenea demers ar fi meritat poate o ieşire din contextul rubricii, pentru a declanşa dezbaterea de care atîţia creatori au nevoie, pentru a-şi afirma propriile idei iconoclaste sau nu. Paradoxal, o revistă care se ocupă de un gen literar care nu există în afara conflictului, evită orice ar semăna cu o poziţie polemică. Repartizate pe secţiuni, textele se înşiră unul după altul. Sînt toate la fel de importante? Sînt toate la fel de precise în argumentaţie? Sînt toate la fel de bine scrise? Întrebările apar la lectură, dar nu par să-i fi neliniştit pe cei care au alcătuit sumarul. Există în acest număr dublu o mulţime de polemici implicite şi, pentru o persoană familiarizată cu viaţa teatrului, e evident că nu prezenţa lui Don Quijote pe scenă (cel mai amplu capitol teoretic al numărului) trezeşte patimile şi aprinde zelul polemic. La ora asta, teatrului românesc nu-i merge prea bine. Seamănă cumva cu acei copii atinşi de Progerias, boala bătrîneţii timpurii. Nu cred, ştiind de ce forţe dispune la ora de faţă, că de la critica teatrală se poate aştepta un tratament competent. Dar este poate de datoria ei să pună cap la cap simptoamele şi să încerce să localizeze manifestările bolii. (M. B.)