Despre posteritate

Bedros Horasangian cred că a fost cel dintîi care a folosit această expresie: "posteritatea e în curs de dispariţie", prin ’91. Nu-mi dau seama - de fapt, mă tem - cît e de adevărată, dar duritatea ei e răscumpărată de o plasticitate care îndeamnă la acel "aşa e", impus de scriitorul bun. Imaginea ideală ar fi aceea a unui institut de istorie şi critică literară, undeva în paradis, bine organizat şi perfect informat, atent, în veşnicia lui, la fiecare talent care a mişcat, jos, în efemer; aflaţi la dreapta Domnului, cercetătorii lui ar fi acei lectori impecabili ce-ar şti să lege eternitatea unei nuvele de ultimele Actualităţi, de care n-ar trebui să fie străini, trimiţînd-o mai sus, în atenţia Aceluia, asigurîndu-i astfel valoarea perpetuă. Posteritatea ar deveni o bibliografie la îndemîna Creatorului, un aide-mémoire întru milosîrdia Lui. Ar fi prea simplu. Coborînd în straturile ceva mai dense ale atmosferei, posteritatea (mă refer strict la cea literară, singura la care încerc să mă pricep) e pentru cei mai spirituali "un malentendu"; sau "un cimitir vesel"; sau o tăcere, tăcerea unui foc de vreascuri, din care, arar, vine cîte un sunet; cei mai veseli şi superficiali o confundă cu gloria; mai sînt şi antilivreştii cărora puţin le pasă ce se întîmplă cu o carte şi cu autorul ei, ca în faţa morţii să descopere, precum dl Jourdain proza, că au trăit exact ca Ivan Ilici; nimic nu are puterea de revanşă a literaturii cînd e dispreţuită. În comparaţie cu aceste viziuni, mă recunosc mult mai terre-