Declaraţie privitoare la averea mea în mătuşi

Tanti Silvi semăna cu Bette Davis, nu scăpa film cu Bette Davis, Bette Davis era viaţa ei, demnitatea ei, puterea ei de a iubi un bărbat fără să i-o spună, aşteptarea ei de a fi mîngîiată fără a i-o cere, forţa ei de a trăi singură, doar cu un pahar de lapte înainte de culcare, făcîndu-şi o supă cu găluşte şi trăgînd cu urechea la un telefon prin pîlnia căruia un bărbat s-o invite diseară la un film cu Charles Boyer (Charles Boyer era al mamei mele, sora ei) şi ea să-l refuze, fiindcă ei nu-i plăceau filmele cu Charles Boyer, cu nici un bărbat în rolul principal, şi după ce-l refuza pe acela, lăcrima, demnă, aşa cum lăcrima noaptea, cu o buiotă la picioare, după ce se lansase ziua într-o filipică împotriva melodramei; de la tanti Silvi am învăţat cum să combat melodrama, cum s-o suport, icnind doar noaptea, numai tu ştiind de ce. O altă soră a mamei, căreia nu-i spuneam tanti, ci direct pe nume ca unei prietene de joacă, m-a deprins să merg la filmele ciudate, aşa cum erau înainte de război (şi de ARLUS) cele sovietice: Drumul vieţii de Ekk, cu o gloată de copii vagabonzi care, după Revoluţia din 1917, tăiau cu cuţitul, pe stradă, blănurile doamnelor, Copiii căpitanului Grant, după Jules Verne, cu un actor extraordinar în rolul lui Paganel (Cerkasov se numea, dar eu îl confundam cu cel mai bun driver al curselor de la Băneasa-trap, unde conducea caii unei contese ruse, contesa Benkendorf); mergeam cu Ani în taină la filmele ruseşti, fiindcă familia mic-burgheză se temea de ele, "erau cu bolşevici...". Ani m-a învăţat să nu te temi de filmele la care lumea nu se duce, ci să-ţi placă lipsa ta de teamă, ea m-a învăţat adică snobismul; îmi aduc aminte ce ochi a avut mama cînd i-am spus că am văzut un film cu Ani în care copiii tăiau blănurile doamnelor pe stradă: "Cum poţi să-l duci la aşa ceva?", i-a strigat sorei mai mici şi atunci, din privirea lui Ani, revoluţionara casei, am priceput că există filme ciudate pe care nu e bine să le povesteşti şi altele, cele pe care poţi să le relatezi, dar care nu sînt atît de bune ca acelea tăinuite. O soră a tatălui meu, tanti Coca, mi-a adus primele rudimente de argumente împotriva cinema-ului, de ce filmele îi sînt insuportabile, ea adorînd teatrul, adică pe George Vraca, artist cu care "nici Greta Garbo nu se compară... nici un film nu poate ajunge la degetul mic al lui Vraca...". Voi fi crezut sau nu, cînd am văzut primul film cu Vraca, Viaţa învinge (1951), m-am fixat la degetul mic al actorului, într-atît de obsedantă era critica mătuşii la adresa filmului ca irealitate şi aiureală, argument cu care, recunosc, nu e de joacă; dar de ce mamei mele nu-i plăcea Vraca, doar Charles Boyer, şi de ce cumnatei ei "Boyer nu-i spunea nimic", iar Vraca "îi spunea totul", aceasta este lecţia de mătuşologie la care eu încă nu am ajuns. Tanti Reli, mai mult decît mătuşă, o prietenă din liceu a maică-mii, era simplă, dar esenţială în a-mi inculca simţul polemicii, în casa noastră fiind interzisă polemica dură, pe orice temă. Tanti Reli poseda chipul cabalin al unei artiste americane în roluri secundare şi tipul de negaţionistă a tuturor părerilor şi plăcerilor din jur; lua foc şi făcea praf orice opinie; cu deosebire era în război deschis împotriva comediilor, dramelor, filmelor cu crime, a western-urilor, amorurilor, despre Bette Davis zicea cu arţag că "elle est vraiment b