De ziua fiului inexistent

Dragule, deşi nu mi-ai scris de 7 luni, asta nu mă împiedică să menţin tradiţia noastră şi să-ţi trimit " la împlinirea a 41 de ani de la noaptea aceea de august cînd ai fost conceput simultan cu atacarea Cehoslovaciei de trupele Pactului de la Varşovia " o poveste dintr-acelea care bănuiesc că încă îţi plac. Anul trecut ţi-am povestit un film ceh al lui Passer şi mi-ai răspuns scurt că sînt inadecvat*; aveai pe cap plecarea în Islanda. Să zicem că te-am înţeles. Anul acesta " stimulat şi de vestea primită de la prietenul tău D.M.T. că ai plecat cu Tatăl meu obosit al lui Gellu Naum, cu versul acela: "m-am săturat de atîta tată" " m-am decis să-ţi trimit cronica dintr-o veche revistă Cinema la Nanuk pe care l-am văzut împreună la Cinematecă, în 1981, cînd împlineai 13 ani. Ţin minte " insuportabil cum sînt " că la ieşire mi-ai spus că nu-l vei uita toată viaţa. Poate că nu mă vei găsi şi azi inadecvat. Nanuk cel din Nord e un documentar… " nu, prost început de frază. Nanuk e un eschimos, urmărit de Robert Flaherty în 1922 de-a lungul existenţei sale, o zi, două, patru, nu ştiu, fiindcă filmul nu are timp. Doar spaţiu şi cîţiva oameni " familia acestui Nanuk " proiectaţi pe imensitatea de zăpadă a Nordului canadian, în cel mai clasic decor al eternităţii: pustiul. Nanuk nu-ţi lasă nici o vorbă, comentariul e absolut informativ, cei mai sobri comentatori ai "Sahiei" ar putea obiecta că "e prea sec şi nici aşa"… Doar în final există o inflexiune lirică, urîndu-i-se eroului "somn uşor" şi atît. Niciodată însă expresia aceasta " de două parale pe continent " nu mi s-a părut mai stranie şi mai gravă. Fiindcă niciodată existenţa omenească " în tot ce are esenţial, ca la începutul lumii " nu mi s-a părut mai stranie şi mai gravă. E ca şi cum i-ai spune lui Atlas, cel care ţine globul în spate, noapte bună şi somn uşor. Se potriveşte sau nu se potriveşte, nu ştiu. Nanuk ţine în spate o familie " soţia şi doi copii " plus cîţiva cîini, cei care-i trag săniile. E un titan. N-are decît un cuţit lung, căruia arta lui Flaherty, ochiul lui de artist îi conferă un destin, un destin al obiectului pe măsura destinului unui om. Cuţitul acela e armă, cuţit de bucătărie, furculiţă, obiect de lux, mistrie, fierăstrău " căci cu el se taie blocurile de zăpadă, "prefabricatele" care în fiecare seară, puse unele lîngă altele, formează ca în jocurile puerile cu cuburi, baraca de gheaţă a familiei. În fiecare seară, familia lui Nanuk are un alt cămin în pustiul de gheaţă: se culcă toţi, unii lipiţi de alţii, goi pînă la brîu, acoperiţi cu blănurile, încălzindu-se cu propria căldură a corpurilor lor. Dimineaţa femeia nu face focul, nici cafeaua; execută un gest uluitor pe care nici o artă nu ni l-a dezvăluit, unul dintre acele gesturi omeneşti pe care " dacă eşti sensibil " le iei cu tine în mormînt: femeia ia cizmele lui Nanuk, îngheţate peste noapte, şi începe să le încălzească cu propria-i răsuflare; apoi, ca să le dezgheţe bine, le mestecă bine în dinţii ei puternici, răsuflînd asupra lor. Nici o declaraţie de dragoste nu a avut pe ecran frumuseţea acestor cizme bărbăteşti dezgheţate cu atîta sălbăticie de o femeie. Pe urmă, familia se îmbarcă în sănii şi Nanuk începe să vîneze, să-şi facă meseria. Apare o altă scenă nemaivăzută: Nanuk descoperă, undeva în zăpadă, două orificii în care introduce un fel de harpon; vînează sub zăpadă; începe să tragă frînghia harponului şi se încinge o luptă care ne trimite direct printre strămoşii noştri din comuna primitivă. Animalul de sub zăpadă nu se predă; nu-l vedem, doar Nanuk se zbate într-o trîntă "lucrată" de un regizor genial: e o luptă cu invizibilul. Nanuk trage de frînghie, cade, se răsuceşte, se ridică, iar cade, iar trage de harpon, lupta e lungă, nici un prim-plan al eroului, doar convulsiile lui pe albul zăpezii, omul în torturile luptei pentru hrană " omul esenţial. Literatura nu putea face mai nimic spre a exprima această scenă. Numai cinematograful. Lîngă mine, un spectator şopteşte celui de lîngă el: " Nu e trucaj? Cum să fie trucaj, doamne-dumnezeule? E cinema pur, cu care nu sîntem obişnuiţi. În sfîrşit, Nanuk învinge şi din adînc, din adîncul lumii, apare la suprafaţă o focă " animalul vînat cu atîta chin. E moartă, învinsă, uriaşă. Dacă l-aş fi văzut pe Prometeu aducînd pe pămînt focul, nu m-aş fi simţit atît de fericit ca în clipa cînd Nanuk începe să taie cu cuţitul său fermecat, prada; taie pielea uşor, cuţitul parcă lucrează în unt, simţi " halucinant " voluptatea vînătorului. Cîinii încep să latre înnebuniţi: e mirosul de sînge, de carne crudă. Dar primii care mănîncă din hălcile de carne sînt oamenii. Cîinii aşteaptă privind festinul familiei lui Nanuk. Cîinii sînt singurele vieţuitoare care ştiu în acest pustiu ce înseamnă aşteptarea. Nanuk nu ştie, nu o cunoaşte. După cum nu cunoaşte plictiseala, frica, laşităţile, şi tristeţea. Să ne fii sănătos şi să-ţi placă ce faci. Tatăl tău, totuşi. * pentru non ficţionari: vezi Dilema veche nr. 237 din 28.08.08.