De Sfîntul Nicolae, despre bunică-mea

După unele calcule imperfecte, bunică-mea din partea mamei ar fi împlinit, răsalaltăieri, de Sfîntul Nicolae, 120 de ani; ţinea oarecum de un neam în care e curentă felicitarea "să trăieşti 120 de ani!". Deloc bigotă, atee discretă, dar tenace, bunică-mea, numită şi Maia, s-a stins cam pe la 90, ceea ce ar dovedi realismul cu care ştia să negocieze şi să se tocmească aprig; nu se plîngea de sănătate (o singură dată a leşinat lîngă mine, la teatru, la Noaptea regilor, dar şi-a revenit repede, cu puţin parfum pe la nas), nu-şi lua tensiunea, nu ţinea să fie disperată, ţinea însă enorm la preţ, la ban, nu se juca în problemele astea. Soţul ei murise prea repede, lăsînd-o văduvă tînără cu 3 fete, ca ea să-şi permită a fi nonşalantă în această chestiune de bază a naturii umane. (Natura propriu-zisă o lăsa rece.) Pînă i s-a prăpădit bărbatul, avusese cu el un atelier pentru pălării în Bucureşti - "Oscarola". Sadoveanu - se lăuda ea, decent - îşi comanda la ei borsalinele sale celebre, cu borul larg şi umbros; îi luase măsura capului nu o dată; nu-mi ceruse vreodată să ajung "un Sadoveanu", dar, dacă mă făcusem ziarist, îmi imputa apăsat de ce nu urc în tramvai prin faţă şi nu am abonament pe CFR, ca jurnaliştii de pe vremea ei; îi plăceau orice gratuităţi, cu excepţia actelor gratuite. Cu "comuniştii voştri" nu se înţelegea, însă nu ridica pe faţă obiecţii dramatice (tot aşa cum nu intra în discuţii cu habotnicii religioşi, lucra aici o intuiţie...); îi numea tot timpul "ei", "ăia", ceea ce socotea suficient pentru a o defini politiceşte; avea un anume geniu al pronumelui personal: "fetele mele", "copiii noştri" (adică nepoţii ei) marcau limpede proprietăţile ei inalienabile, inatacabile. De asemenea "supele mele", "ciorbele mele", "tocăniţele mele", "şniţelele mele" nu aveau rival; gătea cu mult pătrunjel, cu mult leuştean, era o maestră a zarzavaturilor în mîncare. Indiferentă la micile mondenităţi, era ahtiată după evenimentele serioase; ea m-a luat de mînă şi m-a dus, pe bulevard, la funeraliile reginei Maria, într-un Bucureşti îmbrăcat în mov. Ca lecturi nu depăşea Universul, pasionată de ferpare, de crime şi furturi. Hoţii o obsedau - nu plecam de acasă fără să mă atenţioneze (nu ştia acest verb...) că pun greşit portvizitul în buzunarul de la spate al pantalonilor: "Acolo se fură!". Maia mai avea o idee fixă: strălucirea pantofilor, higiena încălţămintei; măsura omul de jos în sus şi îl accepta dacă purta şoşoni iarna, galoşi toamna, pe ploaie, dacă nu lăsa urme pe covor şi "ştia ce-i aia un preş la intrare". În caz de nesimţire, arunca priviri cumplite, prea elocvente. Antipatiile ei erau de o transparenţă inadmisibilă. Din cultul pantofilor curaţi se născuse, probabil, şi hărnicia ei în cusutul ciorapilor; avară, nu admitea să se arunce ceva (mai ales pîinea...) la gunoi; ca atare, un ciorap uşor rărit cu o găurică la călcîi era pus pe ciupercă pentru a suporta o cusătură; fredona atunci valsuri de Franz Lehar. Muzical nu era cultă, dar, cum ţinea să precizeze, "nu se dădea în vînt după romanţe". Chiar şi în domeniul cămăşilor şi hainelor, avea o severitate dogmatică: "Totul e să ştii să le porţi!". Se bucura vădit cînd i se spunea: "Să porţi sănătoasă rochia... e nouă, de unde ai cumpărat-o?" şi răspundea concis: "O am de nu ştiu cîţi ani!". Ştia întotdeauna de cîţi, după cum la fel de precis nu pleca de acasă (pleca rar, plăcîndu-i să i se zică şi "bătrîna castelană") fără să se parfumeze. Nu am avut cu ea niciodată polemici politice violente. O singură dată, straniu de avizată, mi-a şoptit să nu scriu pe undeva că am avut o bunică proprietăreasă... "Ce pot să-ţi facă dacă află? Să-ţi ia caii de la bicicletă!" Nu i-am replicat, dar cred - nu am cum verifica în dosarele mele de la cadre... - că am ascultat-o dintr-un instinct uşor contrarevoluţionar. Nu mi se pare curios că nu am întrebat-o niciodată dacă m-a citit în Revista elevilor, în Tînărul muncitor... Aveam orgoliul orb printre atîtea miopii: "Nu scriu pentru bunică-mea...". În general, nu mă lăudam cu ea, nu era "pe linie", corectă politic, adică. Ea ştia şi asta, nu dădea semn că ar suferi, dar cînd a emigrat legal în Israel, prin '60, mi-a dat, fără vorbe, o lecţie pe cît de dură, pe atît de meloduioasă: a plecat de acasă, din Popa Nan, la Gara de Nord, purtînd în mînă un trandafir! Nimeni nu pleca atunci arborînd o floare. Era un gest perfect ambiguu: semnaliza că a scăpat de România sau o omagia? Era sarcastică sau patetică? Se gîndea cumva la mine, să-mi facă un bine, ştiind că de ani de zile eram şomer...? Voia să se ştie că bunica mea pleca fără ură faţă de o ţară în care nepotu-său rămăsese "fără un ban la el, fiindcă se pusese rău cu regimul"? (Explicaţie, la telefon, către o verişoară din Obor, auzită de mine, trăgînd cu urechea...) Răspunsul ei a venit tîrziu, într-un cimitir de lîngă Tel Aviv. Pe piatra sa funerară ceruse să se scrie, fie şi în litere ebraice, lîngă numele ei: "născută în Bucureşti". Egoistă autentică şi austeră, se gîndise desigur la ea.