De la un tată inexistent

13 septembrie 2007   La centru şi la margine

Dragă Cosule - citind aceste rînduri, sper că nu amuţeşti*, cum a făcut fiica mea cînd am rugat-o să-ţi transmită salutările mele. Într-adevăr, nu ne-am văzut de mult şi îţi pot spune precis de cînd. Printre proaspetele mele plăceri am descoperit-o şi pe aceea de a calcula anii care nu trec doar ca nori lungi pe şesuri. Anii au şi aritmetică, dacă ai memorie. Am. Noi doi nu ne-am mai văzut de 51 de ani. De cînd te-au dat afară din redacţie - în noiembrie 1956 - fiindcă nu voiai să recunoşti caracterul contrarevoluţionar al poveştii de la Budapesta şi veneai cu fel de fel de umanisme naive. Popescu Dumnezeu zicea că tu cînţi la piculină, cînd noi trebuia să bubuim ca în 1812 al lui Ceaikovski. Am fost singurul care m-am opus să fii dat afară, sugerînd, cum s-ar zice azi, să ţi se mai dea o şansă; am invocat articolele tale înflăcărate din ’50, "fondurile" de 23 August şi 7 Noiembrie, alea din armată - tocmai alea pe care fiica mea le bagă acum într-o "antologie a ruşinii"; nu a ţinut, mi s-a cerut să tac că altfel o păţesc şi eu. Nu-ţi spun cine - azi e "mare"... şi el - mi-a ţipat că tot ce ai scris nu are nici o valoare, că ai evoluat periculos şi ai devenit un reacţionar patent. Am tăcut, dar am evoluat şi eu. Am plecat din redacţie, m-au retrogradat în sus, am făcut două şcoli de partid, "absolvite strălucit", am terminat Dreptul şi am intrat în aparatul ideologic al Securităţii - fiindcă a existat şi aşa ceva. Am organizat învăţămîntul de partid în mari unităţi, am ajuns consilier ideologic la mulţi miniştri şi - în paralel - am citit. Pun accentul pe acest cuvînt: "în paralel". Pe mine nu mă poate judeca nimeni decît ca duplicitar. Am fost şi încă sînt, fiindcă am două fete şi o soţie. Am citit - în paralel cu cuvîntările, rapoartele şi bibliografiile obligatorii - mult Koestler, mult Kafka, Montherlant, Camus, din ce apărea şi nu apărea, pe faţă sau pe ascuns. Ani de zile nu m-am lăudat cu asta, dar acum, dacă tot avem libertate de expresie, recuperez, nu fără o oarecare jenă faţă de tine, dar cu un scop înalt; îl vei găsi în final, dacă nu-ţi va fi greu să citeşti mai departe textul unui securist la pensie. Am călătorit des şi mi-am adus tot ce-mi trebuia ca să am o bibliotecă inteligentă. A fost unul din "obiectivele mele majore" - o bibliotecă inteligentă. Am pus-o la dispoziţia fetelor mele, de cum au început să fie conştiente din p.d.v. istoric; aşa cum nu le-am ascuns problemele sexuale, nu le-am făcut un secret din ce ţineam în bibliotecă, de la clasici cenzuraţi (Gorila şi În preajma revoluţiei le ţineam icoane) pînă la Troţki, Soljeniţîn şi Cioran. Nu chiar în paranteză - au citit şi ceva din ale tale, după cum ţi-ai putut da seama din scrisoarea ei; te am în casă pînă şi cu prostioarele de pînă la Supravieţuiri cu care ţi-ai cîştigat existenţa pentru a ajunge scriitor; sînt la curent cu diferenţa dintre a exista şi a fi. Pactul meu cu ele era următorul: dacă nu le place - să arunce cartea. Dar dacă le interesează şi, mai ales, dacă înţeleg, să nu-mi pună întrebări dramatice. Pentru mine, dovada că au înţeles Condiţia umană era: să nu mă supună unor probleme a căror rezolvare le-ar fi periclitat şi lor existenţa. Au înţeles. Duplicitatea mea le-a ascuţit inteligenţa, au suportat-o, nu m-au chinuit: nu au ascultat Europa Liberă, dar au citit cu pasiune şi în tăcere Fraţii Karamazov şi Ivan Denisovici; nu au fugit din ţară, nu s-au exprimat incorect, aşa se explică de ce, după ’89, au plecat de acasă conform şablonului - fără violenţă! Nu m-am opus - în drama "părinţi şi copii", avem experienţă revoluţionară şi contrarevoluţionară; lasă să ştie şi ele cum e să te rupi de o familie obiectiv compromisă, subiectiv pozitivă. În ziua cînd mi-a spus că se mută la fiul tău, nu i-am dezvăluit că te cunosc şi mi-am pus la picupul meu ancestral Scrisoarea pierdută. Bietul Ioanide, cînd a aflat de moartea fiicei sale, a desenat ore întregi coloane dorice. Eu cred că am fost mai reuşit. În fond, le-am asigurat o cultură, poate chiar o conştiinţă cu care nu mai au nevoie să plătească pentru părinţii lor. Am plătit noi îndeajuns. Corect politic, contemplu cu plăcere toată pleiada de tineri savanţi anticomunişti care au crescut în case de nomenclaturişti cu biblioteci inteligente. Îi ştiu bob cu bob. Cei mai mulţi sînt ca fetele mele. Fără o mamă sau un tată foarte permisivi, cum ar fi ajuns să-i studieze acasă, liberi, pe Adorno şi Buharin? Dacă nu sînt mîndru de mine, sînt mulţumit - în linii mari şi mijlocii - de fetele mele. Şi, mai ales, mă amuz mai toată ziua. Totul mă amuză: partidele, guvernul, preşedintele, prim-ministrul, moderatorii, joc singur la bursă şi seara mă uit la Money Channel, citesc săptămînal Dilema veche şi lunar Idei în dialog (Pleşu mă amuză mai mult decît Patapievici...), în ultima săptămînă nu mă culc fără o pagină din Suflete moarte. Trec peste obiecţiile mele la tot ce scrii - mie îmi place că ai haz cînd iei lucrurile în serios. Te rog să-l păstrezi. În ultima vreme, parcă ai pierdut ceva din el. Nu e voie, Cosule! Fără haz, "stagnăm şi concret nimic!" - vorba nemuritorului nostru Teodor Mazilu. Cu energie şi avînt, Ioanide doi. ___ P.S. Fata cea mică e un agent literar cu bune rezultate în străinătate. I-am recomandat cîteva nuvele de-ale tale. Cu ea vorbesc la telefon mai des decît cu cea mare. * pentru nonficţionari - vezi

.

Mai multe