De la un prieten al fiului inexistent

De la un prieten al fiului inexistent Stimate domnule Cosaşu - vă scrie un prieten, poate cel mai bun, al fiului dvs. din Groenlanda; într-o scrisoare, fosta lui logodnică vă amintea de prezenţa mea lîngă el - pe timpul Pieţei Universităţii, noi doi vindeam cărţi vechi pe bulevardul Bălcescu*; ne ştiam din liceu, el neorealist, cu ştiinţe exacte la bază, eu ceva mai ficţionar, după o expresie care nu vă este străină. Vă citesc de mult, nu-mi permit nici o părere, nu sînt critic literar, doar un anticar, ceea ce înseamnă că ştiu oricum să vă preţuiesc. De altfel, m-am hotărît să vă scriu - după ce am şovăit mult timp - tocmai fiindcă ieri i-am vîndut dlui Agopian o cărticică de-a dvs., aceea de debut, sub pseudonimul Radu Costin, Servim Republica Populară Română! (Editura Tineretului 1952) cu un preţ bunicel şi mai mult decît atît: dl Agopian, fiind clientul meu cel mai fidel, de o pricepere pe măsura oralităţii sale fermecătoare, mi-a furnizat pe larg date noi despre autorul acelei broşuri, la urma urmei scrisă într-un mare contrast stilistic - ca să spun aşa - cu tot ce citisem semnat de dvs. După o oră în care nici eu nu am tăcut, dl Agopian mi-a spus pe şleau: "Scrie-i, îţi garantez că nu se va supăra!". Deci: eu am decupat şi am strîns într-un dosar toate scrisorile dvs. din Dilema veche către "fiul inexistent din Groenlanda"; le am încă de pe vremea cînd, la început, îi povesteaţi filme, îi citaţi din Graham Greene sau o evocaţi pe mama dvs., pe Chaplin, pe Fred Astaire sau pe scriitorul israelian căruia i s-a prăpădit un fiu în Liban; mi-aş permite să le numesc "perioada lirică" a corespondenţei. Totul s-a schimbat de cînd i-aţi trimis cele trei cărţi: 1984, Zero şi infinitul, Armata de cavalerie, cu dedicaţii covîrşitoare, "că v-ar fi schimbat viaţa" (mie nu, dar nici nu le-aş vinde orişicui...). Ele s-au întîlnit nefericit cu xeroxurile trimise de domnişoara aceea, trase după articolele dvs. din Scînteia tineretului pe care - şi mai nefericit! - îi propuneaţi să le îngroape între gheţari.** Peste toate, culmea!, i-aţi trimis şi scrisoarea acelei domnişoare în care vă explica de ce şi cum s-au despărţit. Îl cunosc prea bine ca să nu vă spun - după o expresie a tatălui meu cînd renunţa să mă pălmuiască - că aţi fost excesiv. De ce? Mă simt dator să vă fac o precizare la scrisoarea domnişoarei: despărţirea lor nu s-a produs doar din cauza unor discuţii despre caracterul decent sau indecent al Revoluţiei, cum încerca ea să vă explice. El ar fi trecut peste adjectivele spuse la mînie, peste politica la zi, peste anticomunismul unei feţe de securist. El o iubea. Momentul de ruptură pe care ea îl ascunde s-a petrecut în ziua cînd el şi eu am auzit la taraba noastră din faţa restaurantului Pescarul un strigăt enorm din Piaţă: "Iliescu, du-te acasă, la nevasta canceroasă!". Noi, acolo, auzisem toate discursurile de la Universitate şi nici unul nu ne făcuse să renunţăm la negoţul nostru, întru totul compatibil cu ideile lor; eram perfect de acord să cadă comunismul, nu ne enervau decît două chestiuni: de ce făceau din şeful lor un Cristos şi de ce ziceau că sînt cel mai curat parlament al ţării, cînd nu admiteau vreo opoziţie. Nu aştept de la nimeni, după 17 ani, să-mi spună dacă aveam sau nu dreptate; nu ţineam cu Iliescu nici cu Coposu, reinventaseră lupta de clasă; dar nici nu ne-am pus insigna de "golani" fiindcă înainte ca Iliescu să fi spus tîmpenia, văzusem pe tot bulevardul "fluturaşi" care-l făceau "jigodie". (Mai am şi acum etichetele alea şi încă nu le vînd, deşi ni s-au dat bani buni, în valută, pentru ele; preţul lor va creşte, sînt sigur.) Dar în ziua cînd am auzit urletul acela, minute în şir, ne-am speriat amîndoi şi dintr-o privire ne-am strîns cărţile şi am plecat acasă. A doua zi mi-a spus că nu mai vinde nimic, era negru - noaptea, ea îi recunoscuse că a scandat lozinca aceea, că era o idee dreaptă şi venea dintr-o ură justă. El nu mai voia s-o vadă, s-o audă, mi-a repetat de cîteva ori, parcă abulic: "o ură justă"... Nu-l mai văzusem niciodată în halul acela, nu-şi revenea, nu ştiam ce să fac cu el; m-a lăsat singur, nu a ieşit din casă pînă pe 15 iunie, cînd minerii ne-au făcut praf taraba şi ne-au fugărit pe Academiei, convinşi că eram de-ai "Pieţei"; ne-am tras sufletul, cît eram de atei, în biserica Enei, şi acolo l-am întrebat dacă ştie ceva de ea; mi-a spus că da, se ascunsese la tatăl ei, o găsise la telefon, s-au certat mai rău ca niciodată, îl făcuse "iliescian împuţit"... Atunci mi-a zis pentru prima oară că pleacă - nu mai putea să trăiască într-o ţară în care fiecare cruzime justifică o altă cruzime. Noi nu obişnuiam să ne vorbim patetic. V-am povestit toate astea ca să vă fac să înţelegeţi că el nu vă mai suportă patetismele. Dvs. nu vreţi să renunţaţi la ele. El, ca şi mine, le-a epuizat. Nouă nu ne-au trebuit cărţi şi fraze ca să ne schimbe viaţa, ne-au fost suficiente "evenimentele", altele decît Budapesta şi Praga dvs. Nu-i mai scrieţi ca un obsedat textual. Recent am văzut într-o bancă următorul anunţ: "Vă rugăm să păstraţi limita de decenţă". Îndrăznesc să v-o propun. Cu multă stimă, D.M.T. * pentru nonficţionari: vezi Dilema veche din 14.08.07 ** pentru nonficţionari: vezi Dilema veche din 23.02.07