De la logodnica inexistentă a fiului inexistent

27 august 2007   La centru şi la margine

Stimate domn, am citit nu de mult că îmi căutaţi adresa*; presupun că aţi vrea să stăm de vorbă sau să îmi scrieţi; ţin să vă fac o economie de timp şi de răbdare. Ştiu despre ce doriţi să discutaţi cu mine şi nu mă feresc, oricît de antipatică mi-a devenit problema. Sînteţi curios să aflaţi de ce i-am trimis fiului dvs. articolele pe care le-aţi semnat prin anii ’50 în Scînteia tineretului. Nu eu voi face cu dvs. literatură în asemenea poveste; de aceea nu vă voi explica pe larg cum ne-am îndrăgostit unul de altul, cu cîteva luni înainte de decembrie ’89; e suficient să ştiţi că ne-am cunoscut şi ne-am legat bine la Cinematecă, la o gală de filme sovietice; ne plăceau filmele ruseşti, acelea bune, nemincinoase, care făceau săli goale, cu doar cîţiva care le înţelegeam pilele, după care plecam şi intram într-o cofetărie să le discutăm la nivelul lor de sinceritate. Era snobismul nostru - să ne placă Amintirea unei mari iubiri, 5 seri, filmele lui Şukşin, să vă citim împreună cronicile din Cinema şi România literară. El se mîndrea cu ele, le scriaţi foarte bine, recunosc. Aveaţi o subversivitate care ne dezlega de orice teamă. După un film ca Iartă-mă... - iată, fac cinema, dacă nu literatură... - i-am spus clar a cui sînt, cine mi-e tatăl, de unde vin. Nu a avut nici o obiecţie, nici o spaimă. Era prea inteligent pentru ca să creadă că fata unui colonel de Securitate e neapărat o turnătoare, o proastă, o suspectă. Revoluţia am făcut-o împreună, de dimineaţă pînă seara, în echipele de control de la metrou, două nopţi am dormit pe acolo, ca în noaptea execuţiei lui Ceauşescu să mă mut la el. Mi s-a părut decisiv să rup cu ai mei - cred că suportaţi termenul (dacă nu, recitiţi cîteva din nuvelele dvs.). Nu am avut nici un scandal în familie, au luat act şi s-a tăcut. Nici cu mama lui. Între mine şi el nu a existat nici un diferend - decît atunci cînd la un miting, în Piaţa Romană, ni s-a cerut să rostim "Tatăl nostru", creştinii să îngenuncheze şi comuniştii să rămînă în picioare. Eu am făcut-o, el nu, a stat într-un picior şi pînă acasă mi-a ţinut o lecţie despre necesitatea humorului în orice revoluţie: el nu e comunist, nu e creştin, într-o democraţie e liber să asculte "Tatăl nostru" cum vrea; nu ne-am certat foarte rău - cu o seară înainte hotărîserăm să ne logodim, de revelion, în strict secret, cum s-a şi întîmplat. Problemele au început la alegerile din luna mai: eu am votat cu Ion Raţiu, mama lui bineînţeles cu Iliescu, el nu s-a dus la vot şi mi-a explicat într-o noapte că mă iubeşte prea mult "ca să mă pună între Raţiu şi Iliescu". M-a înduioşat. După ce a început Piaţa Universităţii, nimic nu a mai ţinut. Eu mă duceam zilnic, el niciodată, zicea că nu-l interesează "un Parlament, cel mai curat din România, fără opoziţie...". Mă enerva tot mai mult cu întrebări de tip: "Pot să mă duc pe balcon şi să spun la microfon cu ce nu sînt de acord?". Un prieten de-al lui vindea, pe bulevard, biblioteca tatălui său şi se înţeleseseră să vîndă împreună; stătea cu acela toată ziua şi de cîte ori, seara, voia să schimbe subiectul politic, trecea la cărţile vîndute în acea zi; îmi povestea pe larg cum se tocmeşte lumea pentru o Educaţie sentimentală la 5000 de lei bucata. Mîncam cu noduri. Sînt epoci cînd nimic nu-i mai important decît politica. Eu să vă explic asta? Pînă cînd totul a explodat şi, lăsînd deoparte prefăcătoria, mi-a spus clar că sînt prea ostentativă în golănia mea şi nu-mi suportă indecenţa. Era pentru prima oară cînd se referea deschis la familia mea, la "problemă". I-am răspuns imediat: "Tatăl tău nu a fost indecent cînd a fugit de acasă la UTC-ul lui...?". Mi-a răspuns inadmisibil că tatăl lui nu a fost securist, "tatăl meu a fost un golan utecist... e altceva!", Am plecat de dimineaţă fără alte explicaţii, fără violenţă. Nu ne-am văzut - noroc rar de care au parte doar cei care s-au iubit cu adevărat. Dar nu sînt dispusă deloc să-l iert. Am o prietenă, fiică şi ea de nomenclaturist, cea mai competentă în "Şcoala de la Frankfurt", care îşi ţine toate seminariile cu umerii căzuţi şi privirea în jos. Nu e cazul meu; nu am ipocrizia celor care susţin că după 17 ani problema e închisă. De aceea cînd am descoperit articolele dvs. din ’50 - într-adevăr lucrez la "o antologie a ruşinii în presa anilor ’49-’89" - nu am ezitat să i le trimit ca să ştie că nici tatăl lui nu e invulnerabil, curat, exemplar. Nu cred că sînteţi atît de elementar încît să credeţi că am vrut să mă răzbun. Am o licenţă în istorie şi pun rigoare în orice ţine de memorie, inclusiv în istoria sentimentelor. Am făcut un act de rigoare, în spiritul adevărului integral, dacă noţiunea vă mai spune ceva. Nu ar trebui să ştie şi fiul dvs. adevărul integral despre tatăl său? Sînt zile - poate nedrepte, dar am şi eu adevărul meu integral... - cînd mă gîndesc că nu aţi fost cu nimic mai bun, în fanatismul dvs., decît tatăl meu, securistul, care, zilele trecute, căci mai vorbim la telefon, m-a rugat să vă transmit salutările sale. Am amuţit. Îmi puteţi dezlega misterul? Tatăl ficţionar către fiul inexistent: Dragul meu, îţi trimit acest text al fostei tale logodnice, dintr-un puseu de vanitate: îmi poţi confirma că ai fost vreodată mîndru de mine? * Pentru nonficţionari: vezi

, nr. 174 din 8 iunie 2007.

Mai multe