Cum să faci să rîdă un paranoic?
M-am gîndit adesea la un dosar dilematic despre nebunie, nevroză sau măcar despre fobii. Sau despre toate la un loc, măcar pentru că publicul-ţintă pare, după noile statistici, nesfîrşit. La un număr tematic despre paranoia nu m-aş fi gîndit din mai multe motive: o dată, pentru că paranoia e un sindrom de graniţă care ar avea nevoie de lămuriri conceptuale mai amănunţite decît ar putea cuprinde patru pagini de revistă; apoi, pentru că definiţiile clasice sînt depăşite de realitatea schimbătoare; pentru că, în cele din urmă, paranoicii sînt persoane cu totul lipsite de simţul umorului şi al relativizării, astfel încît cazurile ar fi fost, inevitabil, monocorde. Ar mai fi poate şi faptul că paranoia sau mania persecuţiei sînt chestiuni cu totul nedilematice, ca moartea. Dar ăsta e alt subiect... Numărul din august al revistei Le magazine littéraire face o reconstituire pluridisciplinară a modului în care paranoia a devenit dintr-o "activitate aspirantă" una "delirantă", despre paranoicul creativ (Rousseau, Strindberg, Céline, Artaud) şi cel steril (legiune), despre societatea paranoică, ale cărei modele sînt, în egală măsură, spectacolul Big Brother sau "America înfricoşătoare" cu procesele ei de hărţuire sexuală şi morală.. Paranoia înseamnă în greceşte împotriva spiritului, iar în limbaj popular de-a dreptul nebunie. Un dicţionar nemţesc de la sfîrşitul secolului al XIX-lea ridică termenul la rang medical, restituindu-l vocabularului tehnic al psihiatriei, pentru a caracteriza o stare psihopatologică în care se conjugă o pierdere a simţului realităţii, un delir de persecuţie, diferite manii şi obsesii. În epoca de aur a psihanalizei, termenul va desemna un exces al conştiinţei de sine. Paranoicul este aşadar un "tip remarcabil şi nerecunoscut" care dezvoltă o personalitate paralelă doar pentru apărarea celei dintîi. În mijlocul unei extinse manii a medicalizării psihiatriei, a respingerii terapiilor prin cuvînt, stabilirea graniţelor paranoiei pare primul pas pentru discutarea fenomenului. Este, aşadar, paranoia - se întreabă jurnalistul David Rabouin - o psihoză sau o nevroză. Cu alte cuvinte, unde începe nebunia? Iar răspunsul nu face decît să treacă peste asperităţile chestiunii: "o dată cu delirul". Concluzia ar fi că trăim într-o lume paranoică, adusă la delir de punerea individului în centrul tuturor preocupărilor noastre. Pe urmele lui Deleuze şi Guattari din L'Anti-Oedipe, cover-story-ul consideră "întoarcerea subiectului" atît de bine prizată de intelectualii anilor '80, o premisă majoră a "paranoizării societăţii", punctul de plecare al delirurilor de toate felurile: de persecuţie, religioase, erotomane... Unul dintre cele mai interesante articole din grupaj este cel semnat de Paolo Scopelliti, profesor de literatură franceză la universitatea "La Sapienza" din Roma. Autorul unui volum de referinţă despre Influenţa suprarealismului asupra psihanalizei (2002) tratează paranoia, pe urmele lui Lacan, ca pe o "boală suprarealistă" pe care o exploatau dialectic nu doar Dalà şi Breton, dar şi René Crevel sau Éluard. Întrebat în ce măsură paranoia este o categorie nu foarte clar definită care revine recurent în istoria ştiinţelor umane de cîte ori e nevoie, filozoful canadian Ian Hacking interpretează paranoia ca fiind o construcţie socială reactivă şi dă ca exemplu situaţia emigranţilor care învaţă prin imitaţie şi pentru care "a imita devine un fel de a fi bolnav". Pînă să încheie cu minunatele portrete ale unor (diagnosticaţi postum) paranoici de geniu - de la Moli