Cum arăta "un om mort" în 1958?

Un reporter plin de idei şi sensibil la nuanţă, Raluca Ion de la Cotidianul, m-a sunat de curînd să mă întrebe cum trăiau, "sub comunişti", scriitorii nonconformişti, nici disidenţi, nici arestaţi, dar deloc "pe linie", refuznici ai realismului socialist; ştia că au existat şi "din ăştia", o categorie gri, în afara alb-negrului care încă domină viziunea intelectualităţii "sub ăia" (neprihănirea anticomunistă vs. lichelismul comunist). I-am explicat că mai ales "sub Dej" se mergea pe excludere "din cîmpul muncii", pe interzicere a numelui în presă, pe o eliminare din corpul social pentru a se ajunge la o "moarte civilă". Reportera nu a înţeles cum venea asta - "o moarte civilă". I-am recomandat, printre altele, acest text scris în 1986, înainte de a părăsi România, în care Lucian Raicu descrie excluderea sa în 1958 din presa literară pentru că nu se desolidarizase de "teoria duşmănoasă a adevărului integral", lansată de prietenii săi. După ştiinţa mea, nu cunosc vreun scriitor român care să fi pus o asemenea vivacitate în relatarea unei nenorociri într-o epocă în care - conform vorbei lui Caraion - "nenorocirile se luau la întrecere socialistă cu realizările". "Uite: e 2 august, ca în ziua şedinţei de la Petrol şi Gaze. Va avea loc, mi s-a spus, în zilele de 1-2 august 1958, în sala de festivităţi. Greşesc, nu am apucat ziua de 2 august. În seara zilei precedente, pe la zece, eram bun plecat din sală, fără carnet şi, desigur, fără viitor. Exclus. Numai din organizaţie? Aşa speram în seara respectivă, dar a doua zi (2 august, ştiam eu ceva...) am fost anunţat de femeia de serviciu (de la Viaţa Românească) să mă prezint să-mi iau şi preavizul. Exclus, deci, şi din redacţie, în virtutea articolului de lege nr.... Nu suna prea grozav acest articol... Anunţîndu-mă, femeia de serviciu (Minodora) a adăugat, ca pentru sine, dar am auzit: Ťsăracul»... Ştia Minodora, în cumsecădenia ei resemnată, mai multe decît mine, avea ea mai multe pricini de compătimire decît aş fi avut, ceva mai lucid, eu, atunci la 24 de ani. Şi decît ştiu astăzi, la 52... ...Am aflat că la plecarea din sală (fusesem huiduit) cineva a spus să fiu urmărit Ťca nu cumva să mă sinucid». Petre Gh., conducătorul şedinţei, replicase: unul ca ăsta nu se sinucide. Îi dădeam dreptate, mai puţin nuanţa dispreţuitoare. Nu pricepeam în ruptul capului (ar fi trebuit, poate, să pricep) de ce ar fi fost cazul, aşa, dintr-o simplă Ťnedreptate», să-mi pun capăt zilelor. Eram tînăr şi era un minunat început de august bucureştean. Un om mort (subl. lui L.R.) se poate totuşi încă, fără să-şi realizeze condiţia, plimba nepăsător pe străzi, poate merge în parcuri, să joace şah, fie şi de unul singur, căci partenerii (cu una, două excepţii) dispar, poate frecventa, aşa mort, ştrandurile, poate sta pe o terasă de vară sorbind liniştit dintr-o halbă, poate citi, se poate chiar entuziasma, aşa exclus, aşa mort, cum este, de iniţiativele lui Lumumba, de revoluţia lui Fidel Castro; deşi este mort, se bucură încă de căderea de la putere a călăului Batista; poate admira verva discursurilor lui Hruşciov; poate frecventa cinematografele cu Sonia, cu Mugur, cu Cosaşu (excluşi şi ei); deşi este mort, rîde încă pînă la lacrimi, asistînd la ŤVîrsta de aur a comediei». Nu este niciodată atît de Ťmort» pe cît le place altora să creadă. Vorba este că, mort fiind, cu cei 700 de lei, cît reprezenta preavizul, am plecat, după cîteva zile, cu Sonia la mare şi am petrecut, desigur, fără anturaj, destul de bine. Ne-am întors, eram întrebaţi în şoaptă cum se explică lipsa noastră (10 zile încheiate) de acasă, din Bucureşti. Am fost la mare. Unde aţi fost? La mare, oameni buni. Unde? La mare, la Constanţa; ne-am prăjit la soare, am făcut şi insolaţie, a trebuit să ne ungem cu iaurt. La mare, acolo aţi fost? Oamenii buni nu-şi veneau în fire. Dreptatea era de partea lor - abia dacă e nevoie să adaug. Existenţialiştilor le place să pună acest titlu: ŤCu moartea în suflet». Pun acest titlu, emit teribila sintagmă şi scriu mai departe, apoi duc polemici, îşi apără punctul de vedere cu înverşunare, cu strălucire, stîrnesc admiraţii şi adversităţi, scriu în continuare; nu e rău că se întîmplă aşa, toată lumea are de profitat. Nu am avut, în acele zile de august, moartea în suflet. E drept că am avut-o ceva mai tîrziu şi m-am lăsat cuprins abia atunci de o sinistră nepăsare: faţă de ceea ce eram, faţă de ceea ce Ťscriam». Nu voiam deloc să-mi apăr punctul de vedere. Cînd ai cu adevărat Ťmoartea în suflet», astfel de ambiţii îţi sînt străine, ai griji mai importante. Sau, poate nu, nu mai ai nici un fel de griji. Ciudat lucru, eşti liber."* Azi, tot într-un început de august, n-ar fi exclus ca acest text, "dă dămult", să ridice sever sprînceana vreunui tînăr deplin clarificat cu mersul istoriei, să-i încrunte fruntea bine limpezită: în toată bucuria vieţii de "om mort", ce căutau entuziasmul faţă de Fidel Castro sau admiraţia faţă de verva hruşcioviană? În ’58, după Budapesta, Raicu şi amicii lui încă nu erau perfect lămuriţi în privinţa acelei universale porcării numite comunism? Tot Raicu a avut o frază de foc la adresa acestor permanenţi deştepţi-de-la-bun-început: "nu-mi inspiră (să nu ne inspire) încredere (subl. lui) cei din capul locului bine edificaţi (subl. lui), scriitorii (în genere mediocri) care de tineri ştiau ce o să iasă din toată Ťchestia asta»". "Chestia asta?" De ani de zile mă fascinează expresia lui Raicu. Nimeni, la noi, pînă la el, nu a numit mai gogolian socialismul, în tot vertijul lui, de la utopie pînă la întruchiparea sub ochii Minodorei de la Viaţa Românească. ______________ * Lucian Raicu, Scene, reflecţii, fragmente (Editura Cartea Românească, 1994).