Criza euro văzută din ţara $

În peisajul presei autohtone, suplimentul The New York Times distribuit săptămînal, în fiecare vineri, împreună cu România liberă, are efectul unei întîlniri de gradul III: tonul e dubios de neutru, subiectele sînt periculos de pertinente, iar înfăţişarea publicaţiei e devastator de atractivă. E, practic, un ziar din altă lume, aterizat, nu se ştie cum, nu se ştie de ce, în România. Eu unul i-am urat, din prima clipă, bun-venit. A fost începutul unei frumoase prietenii.

Nu ştiu cum se aleg articolele pentru ediţia din România, dar selecţia e de fiecare dată interesantă. Am găsit aici reportaje exotice despre sate uitate de lume de prin Serbia, recenzii la cărţi de eseuri politice, relatări de la tot felul de summit-uri, analize despre capacităţile militare ale Chinei, interviuri cu artişti şi multe altele, într-un cupaj bine echilibrat de investigaţie serioasă şi distanţare ironică. Ce mi se pare însă cel mai captivant e cum ne văd ei pe noi. Cum arată Europa văzută de la New York. Cum se vede criza euro din ţara $. Despre asta e vorba în articolul semnat de Liz Alderman în ediţia din 19 februarie.

Pe la 1870, Victor Hugo a avut o viziune. Pe cînd tocmai planta un stejar în grădină, a prezis că în momentul în care copacul va ajunge la maturitate, va exista o Uniune a Statelor Europene şi o monedă unică, a cărei menire ar fi să întărească legăturile între statele de pe continent. O sută patruzeci de ani mai tîrziu, trunchiul stejarului s-a răsucit, iar predicţia lui Hugo s-a adeverit numai parţial. În Europa, 27 de naţiuni au arborat drapelul albastru cu steluţe al UE. 16 dintre aceste ţări au renunţat la drahme, mărci, franci etc. în favoarea monedei unice europene. Alte state sînt pe cale să facă acelaşi lucru într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, în vreme ce cîteva, puţine, nu au de gînd să renunţe la moneda naţională şi să se supună unor politici monetare comune. Aceste opţiuni nu constituiau o dezbatere vie în Europa, dar de cînd s-a aflat de prăpastia financiară în care se afundă Grecia, moneda euro şi politicile monetare comune au devenit un subiect fierbinte şi actual. Cînd se vorbeşte despre „falimentul“ Greciei, se invocă tot mai des necesitatea unei „acţiuni coordonate“. Un concept deocamdată abstract, căci planul de salvare nu a fost conceput în detaliu. Nici despre salvarea economiilor deficitare din Portugalia sau Spania nu se ştie prea mult. Miniştrii europeni ai Finanţelor reuniţi pe 16 februarie nu au găsit soluţii efective, în schimb, au încărcat guvernul de la Atena cu „teme de casă“: Grecia va trebui să-şi reducă cheltuielile astfel încît deficitul să scadă de la 12,7% la 8,7%.

E timpul ca Europa să vorbească pe o singură voce – spunea Simon Tilford, economist-şef la Centrul pentru Reformă Europeană de la Londra. „Criza ar trebui să conducă spre unitate politică, dar ea poate la fel de bine să antreneze şi o diviziune a Europei.“

Cum se explică această inerţie? Chiar în perioada în care se concepea moneda euro, Germania îşi exprima temerile că economia europeană ar putea „îngheţa“ în timpul unei eventuale crize. Cancelarul de atunci, Helmut Kohl, şi şeful Băncii Centrale Europene, Otmar Issing, se temeau că dacă nu vor exista reguli stricte cu privire la adoptarea monedei euro, noua uniune monetară s-ar putea prăbuşi. Şi atunci, Germania sau alte state bogate din Nord se vor vedea nevoite să transfere bani spre ţările sărace din Sud, cum ar fi Grecia, Spania, Portugalia şi Italia. Iată că temerile lor nu s-au dovedit nefondate. Acum, ţările baltice, care pînă nu demult ar fi făcut orice pentru a fi primite în zona euro, încep s-o dea la întors. Iar Marea Britanie are încă un motiv să nu renunţe la lira sterlină. Cît timp politicienii n-or să se pună de acord în ceea ce priveşte autonomia pe care o au statele în adoptarea politicilor monetare, viitorul monedei unice e tulbure.