Corespondenţă

Dragă dle Cosaşu, Am citit cu plăcere şi interes eseul dvs. despre muzica anilor şaizeci, sixties, cum scrieţi. Ûnţeleg că eseul era o republicare nostalgică, după zece ani! Dar - şi aici intru în polemică - oare aceea era muzica din sixties? Ca unul care mi-am petrecut adolescenţa la începutul anilor Ò60, eu am însă o altă părere! De acord cu dvs., muzica permisă după obsedantul deceniu venea din Franţa şi Italia. Da, sursele de informaţii, pentru puştii care eram în acea vreme, erau reviste franţuzeşti, îi ascultam şi noi pe Dalida, pe Sylvie Vartan, pe Yves Montand, pe Jacques Brel, pe Adamo, pe Bobby Solo şi Remo Germani, pe Gigliola Cinquetti şi pe alţii, la magnetofoanele Tesla, alea ca o valijoară, de vreo cinci kilograme. Erau anii cînd, iarna, aveam surpriza unui Louis Armstrong sau a Big Band-ului lui Duke Ellington la Sala Palatului. Mărturisesc că acum, cînd îmi scriu compunerea, la computer, ascult muzică de Big Band, merge excelent ca fond sonor! Dar în acea vreme, dle Cosaşu, se năştea în Marea Britanie o muzică altfel: muzica rock, care trezea frisoane activiştilor utemisto-pemerişti (ulterior utecisto-pecerişti). Muzica anilor ‘60 a fost revoluţionată de o trupă din Liverpool, devenită celebră într-un beci din Hamburg şi care se numea The Beatles! Iar în acelaşi timp, în Marea Britanie apăreau şi concurenţii, dintre care cei care au rezistat cel mai mult vicisitudinilor sînt The Rolling Stones! Vă mărturisesc că am reuşit să-mi procur bilet în ultimul moment la concertul lor din 17 iulie. Aşa am reuşit să-mi revăd tinereţea, dar după patruzeci de ani! Şi în acelaşi timp în România, unde se desfăcuse un pic şurubul, apăreau substitute, formaţii care încercau să suplinească lipsa concertelor occidentale. Unele erau mai conformiste, precum Sincron, altele însă trezeau furia imbecilă a activiştilor de tineret, îmi amintesc ca acum articolul din Scînteia (cu î din i) tineretului, în care erau blamaţi cu vigoare nişte tineri, care îşi permiteau să cînte altfel, aveau pantaloni de blugi strîmţi la genunchi şi erau soioşi (vezi-le melodia "Hei, tramvai"), purtau la piept (ce blasfemie marxistă-leninistă-stalinistă!) cruci. Erau Sfinţii, redenumiţi, genial, Phoenix, de Nicu Covaci! Am avut privilegiul să-i urmăresc la primul lor concert în Bucureşti, în 1967, la Casa Studenţilor. Stăteam la balcon şi aveam sentimentul că acesta se va prăbuşi din cauza entuziasmului spectatorilor! I-am văzut şi la, cred, ultimul lor concert în Bucureşti, dinaintea fugii în Occident, din ajunul Crăciunului lui Ò76, la Sala Polivalentă, cînd ð oare era Ioji Kappl? ð a repetat cumva scena din Blow-up cu Yardbirds! Şi ar fi nedrept să nu-i amintesc pe bucureştenii Sideral, Modal Quartet ai lui Mugur Winkler, pe Olimpic Ò64, unde poate cel mai mare muzician al vremii, Dorin Liviu Zaharia, a făcut furori cu "Balada bradului bătrîn" şi apoi cu muzica neasemuită din Nunta de piatră. Trebuie să-i reamintesc şi pe Roşu şi Negru, de la Iaşi, cu Nancy Brandes şi cu toboşarul Ţăndărică, autorii primei opere rock româneşti, de 24 de ore!! Dragă dle Cosaşu, sînt în contradicţie cu dvs.: asta era muzica anilor sixties sau este doar o problemă de generaţie, oare? Gheorghe Neguţ jeonegut@gmail.com Sper să nu vă dezamăgesc afirmînd că nu văd nici o contradicţie dramatică între nostalgiile noastre. Tinereţea mea are alte melodii decît adolescenţa dvs. Ele nu sînt incompatibile, dar nici noi, cei care mai vibrăm şi "ne revedem tinereţea" după 40 de ani. Şi pentru mine Beatles-ii au fost, alături de Elvis, "o revoluţie". Ţin minte că bunul meu prieten, inflexibilul clasicist Iosif Sava, s-a supărat pe mine cînd i-am spus că "Yesterday", de pildă, e un lied schubertian al secolului XX. Dar credeţi că Beatles-ii au fost o contrarevoluţie anti-Brel sau anti-Aznavour? Muzica anilor Ò60 a fost şi "Volare", şi rock-ul lui Elvis, doar noi doi am avut alte vîrste. Credeţi-mă, fredonez de multe ori "Hei, tramvai" într-un montaj intim cu "JÒaime flâner"... Şi nimic nu mi-a plăcut mai mult în scrisoarea dvs. decît că mi-aţi scris cu Big Band în auz şi cu biletele la Rolling Stones în buzunar. Sînt prea împăciuitorist? Am luat-o de multe ori peste cap din cauza asta. Dvs., nu? Cu chef de-a ne mai scrie, al dvs... Radu Cosaşu