Corespondenţă

Dragă domnule Cosaşu, Am pregetat ceva timp să vă scriu. Să ştiţi că aprecierile la textul meşterit de mine (vezi Dilema veche nr. 185) m-au surprins. Am transmis textul dvs. şi pe la prieteni să-şi dea cu părerea şi ei au avut, mai toţi, aprecieri superlative. Normal, au fost şi cîteva voci care să mă readucă la realitate. Eu ştiam că primul român semnificativ a fost regele Carol I. Români semnificativi au fost conul Alecu Paleologu, de a cărui amiciţie m-am bucurat, şi Nicu Steinhardt, care şi-au sacrificat tinereţea în puşcărie pe altarul prieteniei lor cu Noica. Dar trebuie să fiu realist, sînt doar un om normal. Dragostea pentru cuvîntul scris mi-a fost insuflată de profesoara mea de literatură română, dna Natalia Boncu, poetă simbolistă, care ne-a pus să-l studiem un trimestru pe Mihai Eminescu. Pentru că am ocazia acum să-mi amintesc, în vara asta se fac 40 de ani de cînd am terminat liceul, la "Ion Luca Caragiale" din Ploieşti, şcoală cu profesori excepţionali. Pentru mine modelul a fost profesorul de matematică Ion Grigore, fumător înrăit, ale cărui Gazete Matematice exalau parfum de tutun exotic. Ion Grigore alesese şi el în 1945 să facă politică, s-a înscris la liberali şi a ocupat oarece demnităţi publice în vremile alea tulburi, pentru care s-a ales cu cîţiva ani la Canal. Om înalt, de peste 1,80 m, a intrat în puşcărie cu 85 de kilograme şi a ieşit cu 37! Povestea asta am aflat-o, evident, mult mai tîrziu, în iarna lui ’88, cînd bătrînul meu profesor se bucura că în casă sînt 18 grade! Da, nu mi-a fost frică de matematică, nu-mi tremurau picioarele, cum multor altora li s-a întîmplat, aşteptam cu plăcere şi entuziasm aceste ore. Asta m-a îndreptat spre inginerie. Şi acum, revenind la actualitate, nu pot să nu-mi reamintesc schimbul de replici dintre Nicolae Iorga şi Ionel I. Brătianu. Excedat peste măsură, Iorga i-a spus lui Brătianu: "În fond, ce pot eu să învăţ de la un inginer?" şi a venit replica celui din urmă: "Măsura, domnule profesor!". Da, cred că azi lipsesc inginerii care să-i înveţe pe oameni măsura. Şi asta în special în spaţiul public. Reviste pentru care aveam adînc respect, intelectuali luminaţi mă întristează, şi-au pierdut măsura. Ce să mai spun de oamenii politici, dacă nu cumva mai mult politicieni! Cum parcă P.P. Carp, tot un clasic în cele politice, spusese: "La noi nu e lipsă de inteligenţe, dar la caractere e cam secetă". În această privinţă domnule Cosaşu, sîntem pe aceeaşi lungime de undă, prefer moderaţia şi prudenţa. Măcar asta m-a învăţat profesia. Cu multă consideraţie, Gheorghe NEGUŢ joenegut@gmail.com Nu cred că întrec măsura publicînd a treia scrisoare primită de la dl Gheorghe Neguţ. Ea depăşeşte subiectul precedentelor, pe care l-aş rezuma la caracterul decisiv al cinefiliei în autobiografiile noastre. Această scrisoare ţine însă de un alt film, de o anvergură, să-i zicem, naţională. Comentîndu-i cu încîntare cinemateca sa personală, l-am socotit "un român semnificativ" pentru zilele noastre, al căror orizont e blocat "între amărăşteni, căpşunari şi parveniţi". Dl Neguţ mă cam refuză. "Adus la realitate" de cîţiva prieteni cu picioarele pe pămînt, dl Neguţ se socoteşte doar "un om normal", deci nesemnificativ. Pentru domnia sa, primul român semnificativ a fost regele Carol I şi - conform logicii sale - în aceeaşi categorie intră Alexandru Paleologu şi Nicolae Steinhardt, nume prea apăsătoare pentru modestia sa. Inginer riguros, dl Neguţ vede în adjectivul "semnificativ" un superlativ dintre acelea cu care se ajunge printre Mari Români, Zece pentru România şi alte fenomene ale grandomaniei la zi. Pentru mine, a fi semnificativ azi nu e un superlativ, ci doar un raport între cei normali la cap şi cei anormali dotaţi cu inimă de leu. Dl Neguţ, moderat şi prudent, e normal. Gigi Becali e o malarie. Fiecare semnifică altceva. Pe mine nu mă interesează că dl Neguţ nu va figura printre cei Zece pentru România (de ce nu 11, ca să facem măcar o naţională?...). Pe mine mă entuziasmează că un român, după 40 de ani de la sfîrşitul liceului, îşi mai aduce aminte cine l-a învăţat Eminescu şi matematică. Niciodată nu se va stabili un top naţional al celor mai normali zece români. Oricît de grea e definirea lui, adjectivul "normal" nu cunoaşte grade de comparaţie: "mai normal... foarte normal...". E ceea ce ne dă dreptul, dlui Neguţ şi mie, să fim surîzători pe aceeaşi lungime de undă.