Confesiunile unei dimineţi de luni

Acea dimineaţă de luni, la Bucureşti, la 1991 de ani de la naşterea lui Isus Christos, cînd căutam un xerox în plin centru, ca să trag o copie după actul meu de naştere emis de Primăria din Bacău, într-o marţi, toamna, în urmă cu vreo 60 de ani, certificînd că sînt de confesiune mozaică, pentru ca să obţin astfel de la Ambasada Israelului, viza pentru a-mi vedea mama: "Cum adică? o întrebasem pe funcţionara contactată telefonic: "sînt rudă de gradul 1, sînt fiu, am acolo o mamă, două mătuşi la Tel Aviv, una stă pe Trumpeldor, alta pe Nahalal..." "mama să vă trimită un act prin care să vă confirme confesiunea..." Năucit, am luat dintr-un fund de sertar, acel act de naştere în original pe care nu-l mai folosisem de o viaţă, singurul care cuprindea expresia, abia acum precisă: "confesiunea", fusesem de confesiune proustiană, aiurea! fusesem de confesiune camiliană, aiurea! fusesem de confesiune fitzgeraldiană, aiurea!, "tocmai mie să mi se întîmple asta..." m-am gîndit ca ultimul pensionar. În acea dimineaţă de luni, la Bucureşti, după 1991 de ani de la naşterea lui Isus Christos, la primul xerox de lîngă casă, în spatele Ateneului Român, uşa era larg deschisă, dar nu exista nici un om la orele 10,05. În al doilea, în fostul Cucu-Bar, unde un prozator rural mi se jurase cîndva pe fetiţa lui că nu e antisemit, ca şi cum aş fi putut crede aşa ceva despre un scriitor, aparatul era stricat de vineri. Al treilea, lipit de sediul Partidului Naţional Liberal, lîngă fosta clădire "a muncipiului de partid", avea uşa ferecată. Abia pe Batiştei, peste drum de Inter, am găsit o doamnă amabilă instalată în fostul birou al Agenţiei Aviatice Suedeze, lucrînd frumos şi ieftin, la o maşinărie curată. La Ambasadă, în colţul străzii, i-am surîs poliţistului care, ieşind din ghereta sa, m-a controlat cu detectorul său, la subsuori, la buzunare, între picioare şi în geanta de pe umăr, înfiorîndu-mă, fior de Caragiale şi Gherea, Rebreanu şi Sebastian, Ion Neculce şi Rabi Şem Tov, Eminescu şi Gaster, Camil şi Celan, Arghezi şi Aderca, Paul Georgescu şi Mugur, Bogza şi Brunea-Fox, Bellu-ortodox, Bellu-catolic, Bellu spaniol şi Bellu Zilber la sicriul căruia Henriette Yvonne Stahl se închina, cum îmi povestise Ţoiu - "de ce tremuraţi?" mă întrebă poliţistul, închizînd detectorul, "mai ţineţi-vă pînă intraţi, acolo, imediat pe dreapta"... şi îmi zîmbi în numele solidarităţii virile. În faţa porţii bine forjate şi butonate a ambasadei propriu-zise, dintr-un pîlc de oameni, o femeie în cizme de cauciuc, înfofolită, se recomandă la interfon că-i "o curieră din partea domnului..." şi "trebuie să-i dau domnului ambasador o casetă de la teatrul..." "Repetaţi numele", îi ceru vocea din zid. Ea îl repetă: domnul M. Mi se păru magic, cu M. de la magic. Acest domn, pe atunci tovarăş, cu muncă de răspundere în Direcţia Teatrelor, îmi plătise, prin ’61, prima mea piesă "pe linie", după cîţiva ani de şomaj şi interzicere a semnăturii, pedeapsă pentru teoria mîrşavă a adevărului integral, îşi luase un risc calculat în 8000 de lei cu care îmi achitasem ultimele datorii către o mătuşă şi un unchi aflaţi atunci cu fetiţa lor în preajma plecării definitive; ei mă ţinuseră, ei mă hrăniseră, ei mă omeniseră - fără acei bani, fără acel tovarăş M., nu aş fi avut linişte în noaptea aceea cînd m-au lăsat, undeva, pe Precupeţii Vechi, în uşa unui prieten la care trăseseră pentru ultima lor noapte în România, urîndu-mi răsuciţi de emoţie: "Noroc, băiatule!". Domnul acesta M. fusese unul dintre aceia pe care, oricît ne-ar fi inaccesibil dostoievskianismul la Bucureşti, va trebui să-l numesc, pînă la ultima mea confesiune, "un salvator al meu" - şi lungul bîzîit mecanic cu care poarta se deschise şi se închise pentru curieră mă străbătu pînă la degetele cu care-mi pipăiam xeroxul din buzunarul canadienei mele. Funcţionara parcurse cu un ochi rapid formularul meu cu xeroxul aferent şi nu-mi ceru nici un act din partea mamei mele; semăna indiscutabil, ostentativ, cu Maria Rosetti, englezoaica din tabloul lui Rosenthal, România revoluţionară. Asta ţin minte precis.