Cioran şi Coasta Boacii

"Seva inspiraţiei sale" - aşa e descrisă, în reportajul din primul număr pe acest an al revistei National Geographic România, semnat Ana Dumitrescu, dealul Coasta Boacii, făcîndu-se referire la "paradisul pierdut", regiunea de lîngă Răşinari - locul naşterii şi "formării" lui Emil Cioran. Reportajul, ilustrat cu fotografii alb-negru, are drept motto o inscripţie aflată pe o placă, chiar la intrarea în Răşinari, o întrebare retorică, ce pare că aduce în prezent o tristeţe nelămurită şi fără sfîrşit: "la ce mi-a folosit că am părăsit Coasta Boacii?". Prima parte o are în centru pe Ica Cioran, soţia fratelui mai mic al filozofului, Aurel, reportajul debutînd astfel cu o mini-istorie a familiei, punîndu-se însă accent pe ultima descendentă a numelui, Ica Cioran "acum o doamnă în vîrstă cu părul vopsit blond, amabilă", care poartă pe umeri "întreaga moştenire a familiei". "În dreptul casei lor strada poartă numele Protopop Cioran. Nici o stradă nu poartă numele Emil Cioran, deşi, în fiecare an, Răşinariul găzduieşte congresul fanilor din întreaga lume, care se adună la locul naşterii sale. Congresul, în afară de pelerinajul la locul naşterii lui Cioran, include o seară şi o noapte petrecute la Pensiunea Cioran, din Răşinari, ţinută de doi veri îndepărtaţi, care au în comun cu Emil doar numele. Colocviul se încheie, culmea ironiei, cu o slujbă de pomenire în amintirea lui Emil şi a familiei sale. Din casa familială n-a mai rămas decît o plăpîndă amintire; a fost vîndută pentru 140.000 de lei unei familii care nici nu a auzit de Cioran. Ca unic indiciu al trecutului, există totuşi o statuie cu efigia lui şi o placă amintind că s-a născut aici." Răşinariul lui Cioran - continuă jurnalista - este astăzi mult schimbat. Extins, modernizat, primenit la faţă, "case noi le înlocuiesc pe cele vechi", satul mai păstrează doar cîteva amintiri fantomatice de odinioară. O imagine a "noului" este perfect surprinsă, atît în descriere, cît şi într-o fotografie: trecerea domoală a unei căruţe pline cu piei de oaie, prin faţa unei băcănii numite... Disco Bar Bobby (!). Realitatea de azi a locului este însă contrabalansată de realitatea de odinioară, prinsă în amintiri, pagini de jurnal sau în corespondenţa dintre Emil Cioran şi fratele său Aurel. "În corespondenţa cu fratele său, Aurel, ŤRelu», cum îi plăcea să-l numească, nu a încetat să revină şi să vorbească despre Răşinari, blestemat şi minunat în acelaşi timp. Prietenului său Bucur Ţincu i-a spus: ŤRăşinari este singurul loc pe care mi-ar plăcea să-l revăd cîndva. Restul mi-a devenit cu totul străin. Singură, imaginea copilăriei noastre a supravieţuit naufragiului, dintre toate amintirile.» "Totul este diferit faţă de vremea cînd Cioran era adolescent" - conchide autoarea. "Acum copiii continuă să rîdă şi să fugă pe străzile satului, dar nici unul nu mai joacă fotbal cu un craniu" - Ana Dumitrescu făcînd referire la jocul preferat al lui Emil Cioran, fotbalul, pe care, copil fiind, îl "practica" cu craniile dezvelite din pămîntul cimitirului. "Morţii din cimitirul de sus din Răşinari se uită la cei vii. Acesta era cu predilecţie locul de joacă al fraţilor Cioran. Jocul de suflet al lui Emil era fotbalul. Pe post de minge, prefera craniile. Cioran nu a fost îngropat la Răşinari, ci la Paris." (S. G.)