Cinematograful românesc, aici și aiurea
Stjepan Hundic, în The Hollywood Reporter (din 19 iunie a.c.), într-un articol intitulat "Romanian Cinema Seizing Chance" (Cannes wins, recent standouts have biz taking notice), trece în revistă, pe scurt, situaţia actuală a cinematografului românesc. Materialul său este structurat ca un puzzle în care piesele sînt declaraţii ale unor regizori şi critici români, adunaţi cu ocazia Festivalului de Film Transilvania. Subiectul articolului este, previzibil, actualul boom al cinematografului românesc, iscat de producţia abundentă de filme neaoşe de un anumit nivel, pe de o parte, şi de premiul lui Cristian Mungiu (precedat de cel al lui Cristi Puiu şi însoţit de cel al lui Cristian Nemescu, pe de alta). Principala problemă pe care o pune Stjepan Hundic este dacă actualul succes al filmului românesc este un fenomen aşteptat sau o întîmplare. Răspunsurile la această întrebare, oferite de realizatorii şi criticii români, diferă: dacă Mihai Chirilov, directorul Festivalului Transilvania, consideră că se poate vorbi de un fenomen, despre a cărui prefigurare pomenea încă de anul trecut, regizorul Tudor Giurgiu, preşedintele de onoare al aceluiaşi festival, are altă părere: el afirmă că nu e vorba de ceva ce putea fi prevăzut, ci doar de cîţiva realizatori tineri şi talentaţi care au reuşit să producă mai multe filme bune în şir, atît de lung cît şi de scurtmetraj. Chiar dacă, dinafară, aceasta pare o chestiune de generaţie - continuă Giurgiu -, aici, acasă, se văd doar o serie de poveşti bune alese de nişte oameni talentaţi într-o anumită perioadă. Nu e vorba de un sistem, şi totul ar mai putea ţine doar cîţiva ani, dacă nu se va trece la un alt tip de cinema, conchide acesta. În ciuda părerilor împărţite, succesele anumitor producţii neaoşe, din 2000 încoace, sînt reale: în 2002, Nae Caranfil, cu Filantropica, a cîştigat Premiul juriului la Festivalul Go East din Wiesbaden, Germania, iar Sinişa Dragin a luat Tiger Award la Festivalul de Film din Rotterdam, cu filmul Dumnezeu ne sărută pe gură în fiecare zi. Filmul care a schimbat modul în care este perceput cinamatograful românesc a fost cel al lui Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu, cîştigătorul premiului la secţiunea "Un certain regard" la Cannes, în 2005, afirmă criticul Alex. Leo Şerban, în acelaşi articol. După care, cum bine se ştie, au urmat, anul acesta, Palme dâOr-ul, pentru filmul lui Cristi Mungiu şi "Un certain regard", din nou, pentru California Dreaminâ al lui Nemescu (despre care acelaşi critic afirmă că poate fi considerat creatorul unui nou tip de neorealism, care îmbină povestea cu realitatea dură). Că cinematograful românesc se bucură de un reviriment, temporar sau nu, e un fapt. O altă problemă, reală, pe care articolul de faţă o pune este cea a succesului de casă al acestor producţii: în ce măsură publicul neaoş se duce să vadă filme româneşti. Cristian Mungiu, confruntat cu această problemă, consideră că, la noi, există un interes pentru filmele rom