Cine mă invadează în acest sfîrşit de august

Kolja e un băieţel ruso-sovietic, la 5 anişori (diminutiv melodramatic acceptabil dacă melo-ul descoperă comedia atroce din orice dramă) care cade la Praga, prin 1980 şi ceva, pe capul unui violoncelist în toată puterea vîrstei, flăcău bătrîn, de pe Vltava, senzual şi inteligent, dat afară cîndva de la Filarmonică pentru un frate fugit, celibatar convins pînă se căsătoreşte formal, dar avantajos financiar (un Trabant nu-i puţin lucru!), cu mama băieţelului; ea e o sovieto-rusoaică tînără şi frumoasă care, vrînd să ajungă în Germania de Vest unde-i e iubitul, face un mariaj alb cu praghezul liniştit şi fuge, după nuntă, ca o cetăţeancă cehă ce e, lăsîndu-i la uşă, vremelnic şi fără altă explicaţie, băieţelul ei, cu mucii la nas şi şireturile atîrnînd. Ce face un violoncelist ceh, în ’80 spre ’89, cu un Kolja în casă, cînd mulţimile - dar şi el personal - nu mai vor să audă de ruşi, să schimbe cu ei o vorbă sau să le dea un pahar cu apă? Comment s’en débarasser? E o poveste de lagăr - lagărul ăsta "al nostru" socialist, unde cîţiva "muream" după Asul de pică şi Sărmani flăcăi, vedeam pe ascuns Micile margarete şi Micuţa Vera, cumpăram sala, 10 bilete, la "Doina" şi "Eminescu", pentru Cîinele sălbatic Dingo sau Dragostea lui Alioşa, mîndri că "am dat şi noi" Reconstituirea - o poveste fără de Gulag sau alte situaţii-limită pe placul populaţiilor de unic adevăr anticomunist şi unic mesaj cît mai antisovietic. Ceea ce nu înseamnă că în Kolja nu se face politică - se face din plin, şi încă una de dreapta şi stînga. A dreptei şi a stîngii care spală un copil înainte de culcare; a dreptei şi a stîngii care învelesc şi înveselesc un copil înainte de a dormi; a dreptei şi a stîngii care-l ţin de mînă la trecerea străzii; a dreptei şi a stîngii cu care, urcînd scările casei, ţii un copil de umeri, în timp ce administratoarea harnică te anunţă că eşti chemat la poliţie; a dreptei şi a stîngii care oferă copilului creioane colorate ca să deseneze acasă, dar şi la Securitate, unde "tatăl vitreg" e chemat să dea socoteală pentru fuga mămichii, şi ţîncul, dintr-un colţ, mîzgălind, înţelege totul, de unde replica de o ferocitate kafkiană în cea mai curată melodramă, nu numai slavă: "Iubitule - îi zice tatăl, fiului - încă două-trei interogatorii şi ai să înveţi ceha". În Kolja, zguduitoare e lipsa de ură. Există o asemenea "lipsă", chiar dacă nu se găseşte un asemenea partid. Lipsă de ură şi, pe măsură, o neobosită ironie - de la tandreţe la cinism - care invadează (asta invazie! asta rezistenţă! asta salvare!) fiecare secvenţă, fiecare tăietură de montaj, fiecare obiect, de la arcuş de vioară la pietrele unui cimitir, de la o pereche de chiloţi cu parfum de femeie pînă la o găurică într-un ciorap, toate dezvăluindu-se, ca în orice film bun, perfecte transmiţătoare de inteligenţă tristă şi plină de humor. Kolja este cel mai frumos film european pe care l-am văzut în ultimii 39 de ani, din ’68 încoace. Kolja e atît de frumos încît am cruzimea nechibzuită să scriu că dacă după 39 de ani de la invadarea Cehoslovaciei s-a putut face acest film, ea a fost, ca orice rău, benefică, şi tocmai din cauza lui, nu a principiilor înalte şi a pactelor militare, o porcărie ca aceea nu mai e voie să se repete în nici un punct al Europei, dacă ştim ce e Europa, ce-s lacrimile unui copil. Fireşte că nu ştim şi vremea cînd vom pricepe exagerarea dostoievskiană precum că toate cărţile, dar şi hărţile lumii nu valorează cît lacrimile unui copil e la fel de departe ca Micul prinţ de un editorial din Le Monde. În august 2007, m-a invadat un dor dur după Kolja.