Către fiul inexistent din Reykjavik

Fiule " nu mi-ai mai scris de vreo patru luni şi sînt foarte îngrijorat. În lumina preţioaselor tale indicaţii, ar fi un semn că nu-ţi merge bine; sînt deja la o vîrstă cînd ştiu să pun răul înaintea, dar şi în centrul oricărui sentiment. Ce ţi s-a întîmplat? Ai trecut de faza de chibiţ şi ai început să joci? Am uneori vedenii şi îmi închipui că îi eşti partener. Cîte şlemuri ai ratat? (Presupun, totuşi, că o vicecampioană nu poate să ignore legea lui Albaran: jucătorul bun nu ţipă la partener!) Cîte impasuri nu ţi-au ieşit? De cîte ori ai avut convingerea că eşti un imbecil fiindcă nu i-ai înţeles o defosă? Ajung să mă întreb ce defosă folosiţi? Mai grele sînt zilele cînd mă gîndesc la cît ţi-a afectat criza relaţiile cu ea? Încă mai pun existenţa, materia, la baza ideilor " îţi sună prost? Marxist? Ce dracu, trăieşti în Islanda cea mai lovită de criză şi prima din lume în clasamentele libertăţii de expresie; mi s-a părut că te-am văzut printre miile de islandezi protestatari la falimentul băncilor " să mă fi înşelat? Pe aici s-a scrîşnit din dinţi că în alegeri v-a ieşit stînga şi aveţi ca prim-ministru o social-democrată lesbiană " tu cum ai privit problema? Vicecampioana cu cine a votat? Nu zîmbi sau, dacă zîmbeşti, crede-mă " nu scap nici o ştire venită de la Reykjavikul tău, acum şi al meu; nu ştiu dacă şi tu eşti la fel de curios cu Bucureştii mei în care, strict personal, am trăit un eveniment pe care ţin neapărat să ţi-l povestesc, ca altădată filmul cu Nanuk, pînă m-am decis să te duc să-l vezi. (Apropo, domnişoara care mi-a scris că te-a întîlnit pe un aeroport guatemalez şi căreia i-ai spus că nu-mi scrii fiindcă fac prea multă politică mi-a dăruit un DVD cu Nanuk!) Am primit de la Paris şi am citit ultima carte a lui Kundera " "socrul" tău i-a scris, cum avea de gînd?* " unde, chiar dacă nu le numeşte "exerciţii de admiraţie", asta erau, două eseuri care mi-au dat cîteva zile incomensurabile. Unul despre Malaparte, pe care-l discută ca geniu al romanului (nu ţi-am dat niciodată Kaput?) şi un altul despre Anatole France şi romanul lui Zeilor le e sete (cu siguranţă nu ţi l-am dat). Negru pe alb, Milan K., mereu acelaşi K. venit de la Praga, scrie că la 19 ani, în 1948, cînd era un comunist convins " omul nu se fereşte s-o spună în 2009 " romanul acesta despre Revoluţia Franceză a fost prima carte care i-a deschis ochii spre ceea ce avea să urmeze în acea orînduire nouă "pe care o visase, o dorise" (textual!) şi care începuse să-şi întruchipeze ideile şi valorile ei (prea) grandioase, într-o practică tot mai nefericită şi urîtă. Pentru el, Anatole France " cel pus pe listele negre ale scriitorilor prea ironici, prea uşurei, prea frivoli, prea puţin tragici " este cel care a descoperit "coabitarea, pînă la ridicol, a Istoriei insuportabil de dramatice cu cotidianul insuportabil de banal". Fără multă subtilitate ipocrită, Milan îl trăgea pe France spre el, spre arta lui obsedată de sincera ironie şi falsa uşurătate " dar, ţie pot să ţi-o spun, şi spre mine. Căci, printr-o coincidenţă deloc misterioasă, cu cîteva zile înainte de a citi eseul lui, într-o anchetă privitoare la cărţile care mi-au marcat scrisul, puneam pe primul loc exact Zeilor le e sete. Sînt zile " repede trecătoare " în care îţi este permis să nu te bagatelizezi în faţa celor pe care îi ţii pe perete. Iartă-mă, dacă te mai reţin, nu am terminat cu cartea lui K. Obsedat cum e de problema ironiei, el are un lung paragraf despre felul cum clişeul "marelui scriitor" lucrează împotriva artei lui literare. K. îl citează pe Thomas Mann: din cauza importanţei sale în cultura germană, nu se mai dă importanţă ironiei la care ţinea cel mai mult în scrisul său; tot aşa, Maxim Gorki (!): din cauza realismului socialist care-l consacrase ca model printr-un roman "revoluţionar", dar nul literar " zice Milan " ca Mama, romanele lui mult mai libere de dogmă şi "mai frumoase decît se crede" (cum e Clim Samgkim, zic eu) nu mai sînt luate în seamă. Al treilea exemplu m-a buimăcit: Soljeniţîn. K. scrie negru pe alb că recunoscîndu-l ca pe o mare personalitate ale cărei poziţii curajoase le-a susţinut şi le-a aplaudat, nu i-a citit nici un roman. De ce? "Fiindcă ştia ce vor spune…" Scurt şi punct. De cînd am închis cartea, nu mă jenez să-ţi spun, şi sper să nu te jeneze nici pe tine, acesta e evenimentul, singurul, care mă urmăreşte cît soarta ta: Kundera nu a citit nici un roman al lui Soljeniţîn! E de crezut? Minte? De ce ar minţi? Ce înseamnă că "ştia dinainte ce vor spune"? Ce ştia, adică, antisovietismul? Nu e o rămăşiţă a bătrînilor comunişti care niciodată nu au suportat anticomunismul? L-am întrebat pe cel care mi-a dăruit cartea, un om care-l iubeşte pe Kundera cît mine şi care-i de acord cu ipoteza mea că scandalul cu Milan " informator în ’50 " este o nuvelă încă nescrisă de el. Omul m-a invitat la el, la Paris ca să mergem împreună la K. şi să-l întrebăm de ce nu a citit niciodată Pavilionul…, Stejarul şi viţelul… I-am răspuns că la Paris " unde nu am călcat niciodată, de teamă să nu mor de fericire " nu m-aş duce decît cu fiul meu din Reykjavik. Nu l-am minţit. Tu mă crezi? (această scrisoare va primi, în nr. viitor, o replică dură) * pentru nonficţionari: vezi Dilema veche nr. 257 din 15.01.09