Către fiul inexistent din Groenlanda

Dragul meu, la 40 de ani de cînd ai fost conceput simultan cu invadarea Cehoslovaciei - ruşii fiind şi azi (21 august 2008) în Georgia - m-am gîndit să-ţi povestesc un film ceh pe care l-am văzut tot pe atunci, Lumină intimă a lui Ivan Passer. Poate că mai ţii minte tradiţia noastră, instaurată de tine, ca de ziua ta cel mai frumos cadou să fie, din partea mea, povestea unui film care mi-a plăcut. L-am văzut la Cinematecă, eram 15-20 de persoane, două-trei au plecat după un sfert de oră, cei care am rămas pînă la sfîrşit, ne-am ridicat într-o tăcere de confesional şi am ieşit privind în jos, cu liniştea şi seninătatea menuetului lui Boccherini între două canonade. Nu forţez deloc: nici o secvenţă a filmului - absolut niciuna! - nu se desfăşoară fără muzică, melodia fiind lumina noastră intimă. (Azi-dimineaţă mi-am pus un Richter, la Praga, atacînd "Furtuna" beethoveniană). Un violoncelist soseşte de la Praga ca să dea un concert cu orchestra amărîtă din acel orăşel oarecare. El va fi găzduit, împreună cu prietena lui, de un vechi coleg de Conservator, om cu familie şi casă grea, copleşit de grijile mărunte, agasante, care toate la un loc formează acea "a doua cădere din rai - căderea în cotidian", cum o numeşte Heidegger, niciodată prezent în certurile noastre, cîte au fost - şi au fost, nu glumă. (Nici Gluma lui Kundera nu ţi-am dat-o bibliografie obligatorie, rău am făcut, mi-o trimisese maică-mea, de la Tel Aviv, în franceză, am fost printre primii din Bucureşti care am citit-o... Pe atunci nu vroiam să fac multă politică antistatală cu tine, să nu te tulbur mai mult decît o făcusem cu Lucien Leuwen, dacă-ţi aminteşti...) Filmul e ziua petrecută de violoncelistul praghez, aici, la margine de lume, printre oameni derizorii, printre evenimente minore - de la o înmormîntare la masa de prînz, de la masa de prînz la siestă şi apoi la somnul de noapte. Oameni trişti, oameni cenuşii, în care simţi însă pîlpîind trist o lumină - melodia. Miezul filmului e în îndelunga secvenţă (lungă cît un "bal" la Forman) a Micii serenade mozartiene executată, după-masă, în salon, de patru bărbaţi - violoncelistul şi fostul violonist, socrul acestuia şi farmacistul tîrgului "acum pensionar"... Se cîntă fals, intrările sînt anapoda, corzile scîrţîie, ginerele îl boscorodeşte pe socru pentru un do greşit, farmacistul se plînge de un reumatism la degete, dar toţi "cîntă din plăcere", toţi - obosiţi şi necăjiţi, mici şi mărunţi - sînt ai lui Mozart; Mica serenadă devine deodată un imn al disperării tăcute şi în acest timp femeile îşi văd de ale lor, soţia culcă copiii "care au polipi", soacra explică tinerei pragheze ce exerciţii de gimnastică a făcut pe vremuri, pînă n-au apucat-o durerile de şale, pe urmă tînăra - îngrozită de plictis - pleacă să se joace cu pisicile, şi în acest timp bărbaţii sînt tot la mica şi amărîta lor Serenadă... Poate doar în Cehov să mai existe o asemenea tuşă magistrală în desfoirea banalului pentru a ajunge la marile tristeţi, la sfîşietoarele plictisuri. Iar noaptea, fiecare lăsîndu-şi femeia să doarmă, cei doi foşti colegi beau în salon, căutînd o explicaţie, evitînd orice declaraţii, visînd din nou la muzică şi la altceva, dezgustaţi de propria ratare, nespus de tandri unul cu celălalt, ca în clipa cea mai fraternă să le vină ideea cea mai grotescă: să asculte sforăitul celor ce dorm. "Nimeni nu sforăie ca socrul meu"... spunea Bambas. Iar violoncelistul praghez, fascinat, va bate măsura şi va da ritm acelui sforăit, cutremurător într-adevăr, de parcă Mica serenadă şi-ar da - calm, suveran şi armonios - duhul. "Lumina intimă" e visul Micii serenade, conectat la sforăitul vital şi inconştient al omului din ce în ce mai obosit. E tandreţea mereu alertată de grotesc, grotescul care visează şi atentează mereu la o tandreţe, o ultimă tandreţe înainte de a adormi... Cinematograful nu a dat film "mai cehovian" ca această bijuterie lucrată în lacrimă şoptită de Passer. Passer acesta care, după ’68, ajunge cu Forman în Statele Unite, cade într-o depresie adîncă, nu mai poate ieşi din casă şi Forman se duce la psihiatru în locul lui. Sau invers? Nu mai ştiu precis, dar dacă te interesează o să verific - de curînd am văzut un Stalin făcut de Passer, după ’89 desigur, nu mai avea nici o lumină intimă, suferea de prea multă libertate şi prea puţină inspiraţie, cum ar zice Kundera. Te rog frumos să fii sănătos, adică să-ţi placă ce faci. Confirmă că mi-ai primit rîndurile. Răspunsul fiului inexistent: Dragă Radule, nu am timp nici de Forman, nici de Passer, nici de-ale tale şi ale noastre. Eşti un maestru în inadecvare. Plec definitiv de aici şi mă instalez în Islanda, să mă perfecţionez în bridge. Patronii firmei nu mai suportă topirea gheţarilor. Dacă îmi va fi bine, îţi scriu; dacă nu - nu, ca în gluma ta preferată. * Vezi, dacă ai răbdare, Dilema veche de săptămîna trecută.