Către comisia Tismăneanu

Onorată comisie, Există un interviu memorabil al lui Nichita Stănescu - acordat lui Ion Drăgănoiu - în care el numeşte poeţii săi preferaţi: Leonid Dimov şi Mircea Ivănescu. E limpede că pentru ca Dimov şi Ivănescu să fie poeţii preferaţi ai lui Nichita, ei trebuiau să existe. Iar ca să existe, ca să le apară volumele prin care Nichita îi punea la înălţimea lui, ele trebuiau să poarte viza infamantă a cenzurii, viza poliţiei, cum se spunea. Scriitorul din ţara lui Cănuţă-om-sucit, din zona încredinţată de Cel-de-Sus lui Kir Ianulea, nu e şi nu a fost amator de samizdat sau literatură de sertar. El vrea mereu să apară; aşa e naturelul lui. Nu cred că trebuie condamnat la moarte. A devenit însă un loc comun - înainte de ’89 şi după... - dispreţul acordat cărţilor care s-au tipărit cu viza poliţiei. E întotdeauna loc, la noi, pentru melodramă. După ce ani de zile s-a susţinut cu temeinică furie că sub comunişti nu se pot scrie cărţi bune, căci cenzura paralizează talentul, cinstea şi inteligenţa, s-a păşit într-o nouă etapă, de neconceput înainte de 1968, ca să luăm un punct de reper, şi anume Praga: s-a acceptat, în faţa unor dovezi irefutabile, că apar cărţi bune şi foarte bune cu viza poliţiei, cu ştampila aceea greu suportabilă: bun de tipar. Îmi aduc aminte de noaptea aceea (aproape) fericită pentru urechea lipită de radio, cînd Virgil Ierunca a afirmat: critica literară din România e cea mai bună din estul Europei. Ce se putea face? Să se deplîngă că poliţia a evoluat estetic şi "dă drumul" Temelor lui Manolescu şi Băii lui Dimov? Să ne fi prostit, iluzionîndu-ne că poliţia nu ar fi înţeles poemele lui Mopete şi că poate fi trasă pe sfoară? Trebuia să rămînem strict lucizi, ştiind că tiranul, din interesele lui, a cerut cenzorilor să închidă ochii "la tot ce e valoros literar şi nu e nociv politic" - enormitate estetică, dar plină de consecinţe binefăcătoare pentru "munca de creaţie literară", cum i se zicea frumos la orice judeţeană. Era o confirmare, sus, a legii formulate, jos, la Cartea Românească, de Marin Preda, aceea care a asigurat strălucirea directorului său şi a lui George Bălăiţă: "Dacă nu are talent, să nu bage pile, că strică preţurile! Dar dacă are talent, să bage, ne luptăm pentru ele, negociem!" Idee de sorginte moromeţiană, a fost formularea cea mai politică, cea mai demnă, cea mai creator duplicitară (la noi, duplicitatea e numai şi numai oribilă...). Fireşte că deşteptăciunea la zi a bagatelizat imediat: "Mare brînză o literatură cu pile!". Dar Totul lui Cărtărescu să fi fost numai o pilă? Sau Urcarea muntelui...? (fie şi interzisă, dar cu scandal frumos...) Sau Bietele corpuri...? Sau La lilieci...? Sau Guillaume poetul şi administratorul? Şi totuşi, să fi trecut la o grevă a scrisului, dezgustaţi de tot ce este tîrguire cu Puterea? A fost vorba şi de aşa ceva - numai că cenzura viza fără avarii şi Epistolarul lui Liiceanu, şi cărţile lui Raicu, Blandiana - bine urmărită - negocia un volum excepţional în BPT care apărea doar sub restricţia de a fi difuzat în Bucureşti, iar într-o bună zi, pe un telefon "scurt", s-a înregistrat şi această mirobolantă mînie: "Cine a fost imbecilul care a respins la cenzură cărţile lui Goma?". Dacă pentru poeţii înţeleşi cu Secu "la vie était ailleurs", pentru cei controlaţi şi perpeliţi între demnitate şi permisivitate la littérature était ailleurs, şi anume în cărţile care apăreau, fie şi în chinuri. Nu ştiu - chiar şi Monica Lovinescu a spus în acest caz de grevă: "nu ştiu" - dacă scriitorii buni, foarte buni şi extraordinari ai literaturii române contemporane cu Ceauşescu trebuie dispreţuiţi şi huliţi fiindcă şi-au învins cenzorii, nu o dată, cu frumuseţea scrisului lor care putea ascunde nu numai pile pentru gratii, ci - cu exagerarea de rigoare! - şi tunuri ca valsurile lui Chopin, obsesia lui Sorin Titel. Mai degrabă cred că în permanenta hulire a "rezistenţei prin cultură" se citeşte străvechea inapetenţă pentru dialectică, incapacitatea de a trăi şi a crea în contradicţiile celei mai iraţionale tiranii. Cărţile noastre bune, foarte bune ale unor scriitori - azi, de stînga sau de dreapta, nu contează! - au văzut lumina bunului de tipar prin jocul unei raţionale şi creatoare duplicităţi, şi ea neobosită, precum absurdul. Cui dialectica - inventată, nu-i aşa, de Lenin! - i se pare un termen odios, cui raţionalitatea îi sună cu prea multe silabe, să le înlocuiască prin hegeliana şi neaoşa viclenie. De ce am evita viclenia în lucrul artistului, în practica scrisului său chiar sub cea mai crudă cenzură? Onorată comisie, sînt conştient că această întrebare nu va obseda activitatea dvs. Sper însă că în sinteza pe care o veţi prezenta Preşedinţiei va exista şi un paragraf despre literatura acelui regim. Cu un scrupul, recunosc, uşor gogolian - al personajelor sale mărunte care se adresează Împărăţiei stîngaci şi sfîşietor, în probleme de nimic... - mă simt dator să vă propun ca în acel paragraf să se spună oricît de concis, dar limpede că acel regim criminal şi ilegitim nu a reuşit să pustiască literatura română; sub Dej sau sub Ceauşescu, literatura noastră nu a fost nici o "Siberie a spiritului", nici "o Hiroshimă" - două din imaginile de bază ale nihilismului de sorginte anticomunistă, după 1990. Cred că nu comit vreo impertinenţă dacă vă rog să nu cedaţi acestor clişee. Iar dacă am exagerat rolul vicleniei în istoria oricărei orînduiri, puneţi-o pe seama incompetentei mele meserii de nuvelist.