Avem trei inconştiente. Cum procedăm?

Dacă vă uitaţi în DEX, o să vedeţi că pluralul de la "inconştient" nu e decît masculin, "inconştienţi", motiv de satisfacţie pentru o parte a omenirii. Dacă ne gîndim totuşi la termenul folosit pentru prima dată conceptual de un jurist scoţian (cu semnificaţia de non-conştiinţă) sau la romanticul "rezervor de imagini mentale şi izvor de pasiuni al căror conţinut scapă conştiinţei", va trebui să neutralizăm puţin termenul aducîndu-l pe româneşte. Cu atît mai mult dacă îl "psihanalizăm", considerîndu-l, după cele două topici freudiene, cînd "o instanţă sau un sistem constituit din conţinuturi refulate care scapă celorlalte instanţe, preconştientul şi conştientul", cînd altceva. Revista Sciences Humaines pe decembrie 2005 deschide un dosar mai degrabă descriptiv, pe care nu-l mai poate închide nimeni. El cade în plină bătălie sîngeroasă între psihanalişti şi comportamentişti, o bătălie surdă la argumente raţionale şi la împlinirile teoretice şi terapeutice ale celor două tabere. Jean-François Dortier, jurnalistul de la Sciences Humaines, rezolvă dilema introducînd un al treilea termen şi luînd-o de la Conciliul de la Niceea: dogma trinităţii, ca dogmă fondatoare, poate fi transpusă în dogma tripartiţiei inconştientului omenesc. Aşadar, primul inconştient descris coerent de Freud (dar îndatorat unei lungi tradiţii care începe cu Descartes, trece prin Pascal şi Spinoza, ca să ajungă la Nietzsche sau Schopenhauer) desemnează pulsiunile refulate, nu doar cele sexuale, de care s-a făcut atîta caz, dar mai ales pulsiunile de repetiţie, chiar distructive. Cel de-al doilea ar fi un aşa-zis "inconştient cognitiv" desemnînd în primul rînd un tip de percepţie subliminală, dar şi memoria implicită care scapă conştiinţei sau inexplicabilele "iluminări" ştiinţifice sau poetice. Iar cel de-al treilea, cel mai contestat, ar fi "inconştientul darwinian", un soi de memorie a speciei, cea instinctuală, care a făcut fani mai ales în momentul de glorie al etologiei, în anii '30. Libido, intuiţie şi instinct - ar fi cele trei feţe ale unei scene pe care nu evoluăm la vedere, dar care condiţionează sub diferite forme comportamentul nostru aberant sau (prea) perfect normal. Ca întotdeauna, mai interesante decît teoriile şi graniţele domeniilor sînt cazurile "clinice". Dacă analizele freudiene din prima fază (atît de contestate de comportamentişti azi) sînt prea cunoscute pentru a fi reluate, ca şi cele pe soldaţii traumatizaţi în cel de-al doilea război mondial, cînd Freud chiar renunţă la termenul "inconştient", persuadarea clandestină (de pildă, în publicitate) sau iluminarea matematică descrisă de Henri Poincaré sînt chestiuni abisale ale căror mecanisme sînt doar vag elucidate. Ca de altfel şi instinctele atribuite celui de-al treilea inconştient: instinctul lingvistic, instinctul matern, instinctul tribal, care consideră omul nici mai mult, nici mai puţin decît un mamifer social. Să recunoaştem, această ultimă abordare, a psihologiei evoluţioniste (Matt Ridley e una dintre figurile-cheie ale domeniului) e cea mai antipatică. Mai ales cînd pune faţă în faţă ritualurile de seducţie şi jocurile de copii în zone atît de îndepărtate cultural, încît n-ar trebui să aibă prea multe în comun. Dosarul, extrem de interesant şi care ar merita o discuţie mai amplă şi mai dilematică, se încheie - cum era de aşteptat - cu o trecere în revistă a piesei în trei acte numită generic Cartea neagră a psihanalizei. Primul act: 8 octombrie 2003, Bernard Accoyer, deputat şi medic, obţine adoptarea unui amendament care condiţionează exercitarea meseriei de psihoterapeut de o diplomă de medic sau psiholog. Actul doi: iunie 2004, este făcut public un raport al INSERM care pune pe primul loc terapiile comportamentale şi cognitive, în detrimental psihanalizei. Actul trei: la sfîrşitul lui 2004, apare Cartea neagră, un atac fără precedent la adresa psihanalizei, colaj de analize eşuate şi "abuzuri analitice". Cele 800 de pagini ale Cărţii negre nu reuşesc un atac coerent al conceptelor freudiene şi post-freudiene. Doar sarcasm şi cauza proprie. Cartea neagră... e o carte de mărturii din "gulagul freudian", scrisă însă în mijlocul unei bătălii pe resurse şi pe clienţi. Nici nu e de mirare că la noi - unde asigurările medicale nu mai plătesc nici cămăşile de forţă, nici fenobarbitalul - n-au prea fost ecouri... (S. S.)