Armata

17 septembrie 2009   La centru şi la margine

Din armată n-au rămas decît poveştile de armată ale unei generaţii întregi. Cum poveştile vor dispărea, cum nici armata nu va mai avea farmec. Va deveni profesionistă. Dar, pînă atunci, va mai dura. Greu de uitat: spălatul WC-ului cu periuţa de dinţi, flotările cu căprarul peste tine, bătaia cu pătura în cap, furatul conservelor din valiza colegului, mîncarea jegoasă mîncată după vreo instrucţie cu rucsacul în spinare, "primul bulău", şefii de unitate, toţi mai proşti ca o singură găină, permisiile, fugile din unitate, pe scurt, jocul bărbătesc de-a armata, rost de a experimenta umanul, a şpăgui şeful şi a te umili singur. Dar să vedem ce-a mai văzut presa în această instituţie dăruită de către popor cu grad mare de încredere. S-a pornit de la lovitura de stat împotriva lui Ceauşescu, ce nu putea fi decît militară. Conducătorul Armatei, Milea " erou. Sau nu? Putea să scape, dom’le, cum a scăpat Stănculescu, păi, cum, nu ştiţi cum a scăpat Stănculescu de responsabilităţi? A ordonat foc la Timişoara, după care, întors la Bucureşti şi mirosind că Ceauşescu îl pune şef al armatei " gest curajos, nu? " şi-a pus piciorul în ghips la derută, ca să amîne ordine şi întîmplări nedorite. Dacă Milea a fost erou, sinucigîndu-se atunci cînd şi-a dat seama ce făcuse " tras la Timişoara, posibil şi la Bucureşti " Stănculescu cum este? Bun, dacă Milea a fost sinucis, rămîne aceeaşi întrebare: Stănculescu al cui om era? E, dar n-are sens să adîncim lucrurile. "Ordinul se execută, nu se discută!" Cert este că Milea era dus la cele veşnice, Ceauşeştii ridicaţi de pe CC cu elicopterul, spunîndu-i lui Stănculescu: "Victoraş, ai grijă de copilaşii mei!", iar general de armată Stănculescu Victor Atanasie a devenit şeful României. "Armata e cu noi! Armata e cu noi!" " se auzea în stradă şi Stănculescu l-a chemat pe Ion Iliescu. Acesta a preluat puterea. Putea fi măcel, a fost! Putea fi dictatură militară, a fost haos, ca la Revoluţie! S-au împuşcat între ei soldaţii. Totul depindea de Stănculescu, de Armată. Aşa au trecut toate: Stănculescu a tăiat orice urmă de reformare a ministerului forţelor militare, împrăştiind teroarea printre membrii CADA, mişcare de reformare, a intermediat o dubioasă dotare a armatei cu Motorole şi a trecut la cele private: fiind consilier al firmei Bali, pe oţel. De unde, dom’le, competenţă? În 2008, urletul său şi al lui Chiţac de la Timişoara, "Le dăm noi revoluţie canaliilor ăstora", a ajuns la Curtea de Justiţie. A primit 15 ani de puşcărie. Vestea, culmea, l-a prins tot bolnav. E, dar s-a scos, cică să se vindece de boli pe care penitenciarul nu le poate vindeca. Stănculescu generalul, ca biografie, a fost ca istoria postdecembristă a armatei. Reforme lente, grăbite de cizma NATO, afaceri care mai de care mai neliniştitoare pe seama tuturor miniştrilor, o frică de a tulbura apele greilor şi graşilor generali, generali fără vreun război, dar greu de urnit la vreo simulare. În rest, muncă: o insistenţă discretă, dar diabolică în a fi iertaţi pentru trasul în populaţie, în 1989. Cam la şase ani se găseşte vreun ministru care să promoveze un astfel de act de clemenţă. Duhurile "rele" îl resping şi-l aruncă la coşul istoriei. Cîte scandaluri n-au zguduit armata, de la achiziţia de furculiţe la cea de somon, de la dăruirea şi îmbogăţirea lui Becali cu terenuri şi stadion pînă la licitaţii false pentru prezervative, şireturi şi fireturi, de la fuga unor puşti din depozite la descoperirea absenţei lor după nu ştie nimeni cînd şi căutarea lor disperată cîteva ore, de la incompetenţă şi birocraţie la candoare. Eroica noastră armată a răspuns la toate chemările societăţii. Inundaţii? Armata e prima. Cine a avut pile, relaţii şi a dat şpagă cui trebuie a plecat în trupele de elită trimise la război: Afganistan, Irak. Bun, dotările erau de pe vremea lui Ceauşescu, dar nu contează ruşinea păţită în faţa americanilor sau a europenilor, contează că oamenii şi-au făcut datoria, şi-au luat salarii de două ori mai mari ca-n ţară, plus masă-casă gratis. Dovadă: unii chiar au murit. Au devenit eroi, şi nu generali fără război. Noroc, Doamne fereşte, de război!

Mai multe