"Ah" şi "oh!"

Yoji Kimura, profesor în ştiinţele comunicării la Universitatea din Kansai, "purtător de cuvînt al mai multor caricaturişti japonezi" (?), a inventat un aparat cu care poate măsura şi defini rîsul omenesc. Pornind de la teoria sa potrivit căreia "imediat ce creierul detectează ceva amuzant, diafragma se pune în mişcare", omul de ştiinţă a creat un sistem de electrozi dispuşi la nivelul stomacului, cu care se detectează mişcările diafragmei şi ale muşchilor atunci cînd - cum zicea bunică-mea - "e ceva de rîs". Vibraţiile acelea - pînă la 3000 pe secundă! - permit cercetătorului să stabilească "tipul de rîs", spontaneitatea lui, intensitatea, sinceritatea, ba chiar subtilităţi de genul "dacă e cinic sau ironic"... Ceea ce mă încîntă la drăcia lui Kimura (păi, rîsul nu vine de la diavol?) este numele dat unităţii de măsură: "ah". Rîsul se calculează în "ah"-uri. De pildă: "am descoperit - zice savantul - că rîsul copiilor este de 10 Ťah»-uri pe secundă mai spontan decît al adulţilor şi de două Ťah»-uri mai intens". Nu ştiu dacă în japoneză "ah" are aceeaşi semnificaţie ca la noi, în Europa, unde e de obicei o exclamaţie care aparţine unui şoc mai mult sau mai puţin emoţional, uneori enigmatic ca în celebrul dialog al brechtianului domn K. cu un cunoscut al său, pe stradă: "- Nu v-aţi schimbat deloc, domnule K.! - Ah! exclamă dl K. şi păli." Dar, tocmai ca european - adorînd rîsul gutural japonez, misterele lui şi ale unor oameni care, dimineaţa, pot descoperi firul de păianjen întins între două picături de rouă - îmi însuşesc "ah"-ul lui Kimura pentru cîteva observaţii la electrozii lui. Cred că aparatul este rodul unei curiozităţi greu de satisfăcut, (aproape) inoperantă. Dacă pentru un rîs din toată inima - ca atunci cînd vezi, de pildă, Stan şi Bran, vînzători de brad... - nu înţeleg de ce mi-aş pune, mie sau celor din jur, electrozi pe burtă, ce facem în clipa cînd ne zguduie întrebarea dacă cel din faţă "se rîde" sincer, cinic, ironic sau "ca prostul" (ipoteză ultimă pe care sper că şi Kimura o ia în consideraţie)? Exact: ce facem? Mergem cu el la laborator să i se pună electrozii pe stomac? Dar dacă pînă acolo se sperie, ca omul, că-l ducem la analize şi nu mai rîde? Atunci îl investigăm pe loc, acasă sau unde o fi, chiar în clipa declanşării rîsului? Cumpărăm aparatul să mergem cu el peste tot ca să-l avem la îndemînă în caz că vrem neapărat să ştim dacă tipul, în veselia lui, e cinic, ironic sau doar idiot? Ah, să nu mi se spună că nu ne interesează! Nu o fi nivelul ironiei, "ah"-ul ei, la fel de presant ca al glicemiei, dar, totuşi... Crede cineva, cel puţin în România, că vreun cinic, vreun ironic se va lăsa măsurat? Îmi aduc aminte de extraordinara reacţie a lui Arghezi de pe vremea cînd Aurel Baranga nu era cel mai prodigios dramaturg al ţării, ci doar un tînăr furios şi faimos pentru geniul cu care spunea bancuri. De la Capşa şi pînă sus, la Muzeul "Antipa", Baranga l-a ţinut sub un foc continuu de anecdote la care maestrul nu a emis nici măcar un surîs. Explicaţia dată, a doua zi, celor foarte intrigaţi a fost simplă: - Adică ce, să rîd cînd vrea el? E limpede că o asemenea experienţă nu cunoaşte "ah"-urile lui Kimura; s-ar putea ca japonezii, nici ei, să nu ştie chiar totul, cum ar fi asta - să nu rîzi, uite-aşa, de-al dracului. Dacă obiecţiile mele pot apărea ca prea minuţioase - aşa m-au învăţat tot ei, de la Sei Şonagon şi Kawabata pînă la Mizoguchi şi "Ikiru" - am totuşi obiectivitatea de a recunoaşte că ele pălesc în faţa unui argument formulat de inventatorul din Kansai: "A înţelege mecanismul de răspîndire a rîsului de la o persoană la alta este cheia sufletului uman". Ah, e atît de adevărat încît mă gîndesc să-i sugerez savantului o extindere a aparaturii sale pînă la a determina şi de ce atîţia oameni nu ştiu şi nu vor să rîdă niciodată. La ăştia, mor să ştiu care-i cheia... În sfîrşit, nu pot nega că ultima idee cu care-şi încoronează opera - anume că "ştiind cum şi de ce se propagă rîsul, omenirea va trece de la un secol de războaie la un secol de umor şi toleranţă" - mă reduce la a emite un "oh!". P.S. În aceeaşi ordine de idei, mulţumesc pe această cale - căci nici nu am alta, în absenţa unui telefon sau e-mail... - doamnei sau domnişoarei care mi-a trimis la redacţie un splendid poster cu Stan şi Bran. Pus în ramă, pe perete, el va lumina şi mai intens nuanţata noastră bună dispoziţie.