Acasă. la Timişoara

În numerele din iunie şi iulie ale revistei Orizont, putem citi o anchetă în care respondenţii scriu despre ce înseamnă pentru ei "acasă". În argumentul anchetei, Cristina Chevereşan explică de ce a ales această temă: "de această dată ne dorim să aflăm ce coordonate esenţiale are, pînă la urmă, spaţiul care ne găzduieşte şi ne defineşte, cel pe care îl numim acasă. (...) Fiecare dintre răspunsuri spune o poveste aparte; fiecare poveste vine din rîsul, plînsul şi dragul de acasă". Cum era de aşteptat, pentru cei mai mulţi "acasă" înseamnă spaţiul unde au copilărit, locul unde au familia, cel în care se simt protejaţi. Şi putem citi astfel o serie de evocări nostalgice, cu mama în calitate de personaj central, asezonate cu tot felul de obiecte, întîmplări şi locuri care trezesc amintiri. Sînt cazuri, însă, cînd "acasă" e un spaţiu din care nu lipsesc tensiunile. Aşa se întîmplă, de exemplu, la Vasile Baghiu: "Nu am avut şi nu am o viaţă chiar uşoară în acest oraş (Piatra Neamţ, unde locuieşte, n.n.). Spiritul meu critic, pe care a trebuit să-l îndulcesc nu de puţine ori ca să pot merge mai departe, a determinat mediul literar local să nu mă primească de la început chiar cu braţele deschise. Nici azi nu mă consideră pe deplin ca pe unul care să-i aparţină, dar m-am învăţat şi cu acest lucru şi nu reproşez nimic nimănui. Înţeleg mersul lucrurilor şi m-am învăţat şi cu statutul de outsider. Cu toate acestea, Piatra Neamţ este acasa mea". Cam acelaşi lucru îl întîlnim şi la Cătălin Dorian Florescu: "Fiind întrebat, de curînd, cînd voi considera Elveţia precum un acasă, am răspuns: Cînd voi întemeia o familie cu o elveţiancă sau cînd voi avea un mormînt aici. Primul lucru nu mai pare realist, iar al doilea se va întîmpla cîndva între clipa următoare şi 80 de ani. Nu că nu mi-aş fi înghiţit doza de Ťelveţianism» în toţi aceşti ani. Nu că mi-aş fi renegat românismele. Dar sînt două culturi care, precum polii unui cîmp electromagnetic, nu se pot atinge. Ce ar însemna acasă? Să se atingă şi să fie linişte. În mine". Pentru alţii, "acasă" este deopotrivă un spaţiu propriu-zis, dar mai ales unul mental: "Există o casă făcută din patru pereţi care îmi adăposteşte tabieturile, în care îmi aşez existenţa fizică şi există o casă în propria mea minte. Mizez pe această contragere, găsesc că este esenţială, pentru că dincolo de confortul pe care o casă cu mobile pe comandă şi papuci la îndemînă mi-l poate oferi, Ťconfortul» interior e mult mai dramatic şi cred că el e responsabil de ceea ce se cheamă Ťcămin». Dacă acolo nu arde focul, e jale". (Adrian Buz); "Acasă e acolo unde nu mă feresc de nimic, de nimeni, nici măcar de mine. Acasă e un loc, fie, dar e mai ales un timp. De multe ori, acasă e memoria mea - alteori aceeaşi memorie e o apocalipsă, în fine" (Alexandru Matei). Dintre toate răspunsurile, cel mai mult mi-a plăcut cel al lui Matei Florian - şi asta nu pentru că mi-ar fi coleg. Florian porneşte de la binecunoscutele versuri ale lui Ion Neniţescu. "Acolo unde-s nalţi stejari / Şi cît stejarii nalţi îmi cresc (...)". Şi iată unde ajunge: "Deci: daţi la o parte stejarii, nu de alta, dar nu prea îi întîlneşti la tot pasul, renunţaţi la flăcăi pentru că, dacă în privinţa piepturilor tari n-am mari obiecţii, faptul că ar creşte cît stejarii nu-mi inspiră nici o încredere, faceţi abstracţie de neamul strămoşesc al lui Ion Neniţescu (nu ştii niciodată ce degeneraţi o fi avut prin familie) şi concentraţi-vă atenţia nu pe ţară, ci pe cuvîntul magic Ťacolo». Acolo mi se pare un acasă destul de bun". Răspunsul lui Matei Florian este singurul zglobiu şi lipsit de melancolii încercănate. ( C. P.-B. )