O femeie însărcinată în paleolitic (II)

Și dacă statuetele paleolitice, ca Venus din Willendorf, au fost sculptate de femei însărcinate care se uitau în jos la propriul lor corp, pe care îl foloseau ca model? Asta ar duce la schema romboidală atît de frecventă, care combină o primă imagine piramidală, din poziție verticală, unde umerii sînt înguști și baza sînt șoldurile, cu o a doua, din poziție puțin aplecată în față pentru ca femeia să-și poată vedea picioarele ascunse de abdomen. Așa s-ar explica picioarele care se termină cu un vîrf sau cu labe extrem de mici, brațele subțiri cu antebrațe adesea lipsă, fesele steatopigice doar pentru că sînt văzute peste umăr. S-ar lămuri și lipsa de trăsături a feței fantomatice a celor mai multe dintre aceste statuete și chiar capul plecat aparent în jos. Abaterile de la naturalism ar fi deci raccourci-uri de natură optică, iar nu rituală. Asta cel puțin zice un articol academic care a făcut multe valuri, publicat în 1996 de L. McDermott.

Ideea că femeile de pe 20 de situri paleolitice, acum 30.000-25.000 de ani, sînt autoarele primei arte antropomorfice, înaintea celei rupestre magdaleniene (ale cărei figuri umane sînt, de altfel, pe atît de stîngace, pe cît de elegante sînt figurile ei animaliere), nu avea cum să nu se lovească de rezistența establishment-ului. Să rămîi deodată fără artă erotică portabilă la nivelul paleoliticului e de-o tristețe iremediabilă.

Pe de altă parte, cel mai mare serviciu pe care-l poți face unei idei geniale este s-o supui unei critici severe. Înainte de a publica articolul, foarte solidul jurnal Current Anthropology a cerut deci cîte un scurt comentariu de la primii zece specialiști ai lumii în acest domeniu. Și majoritatea au răspuns. Asta înseamnă multe lucruri. Înseamnă că există o piață de idei, cu mecanisme care reglează acceptarea inovației. Înseamnă că experții înțeleg să fie accesibili rapid pentru comentarii specifice. Și că un jurnal științific e o instituție credibilă.

Majoritatea comentariilor au respins teoria sau anumite aspecte ale ei. Sigur că unii dintre specialiști – americani, francezi, cehi – au folosit stilul „am o părere extraordinară despre mine“ sau stilul „te laud, dar te insult“. Dar chiar și ei au adus, pînă la urmă, argumente. Retorica nu poate lipsi din științele socio-umane, cum nu lipsește nicăieri corupția printre politicieni. Dar una e 10% retorică, alta e 70%.

Unele dintre argumentele „contra“ sînt de bun-simț. De ce să sculptezi stînd în picioare, iar nu așezat, caz în care ți-ai vedea picioarele foarte bine? De ce trebuie să lipsească mîinile, cînd mîinile sînt partea corpului pe care ochii zăbovesc cel mai mult? De ce nu putem folosi ca model corpul celorlalți (al celorlalte, mai exact)? Dar dacă un argument de bun-simț chiar e valabil, trebuie să poată există întotdeauna și o formulare științifică a lui. Altminteri, la el se va răspunde cu un contraargument de bun-simț și nu ajungem nicăieri. De pildă, s-ar putea spune că tocmai pentru că mîinile sînt permanent urmărite de ochi, ele ne sînt cunoscute dintr-o mare varietate de unghiuri, din care artistul extrage mai greu ce sînt, de fapt, mîinile. Umerii sau burta sînt mereu cam tot pe-colo.

Alte argumente sînt științifice și vin în primul rînd, așa cum și trebuie, din cunoașterea materialului. De pildă, McDermott nu discutase „balerina“ de la Galgenberg (Austria), care atunci era cea mai veche statuetă umană paleolitică (foto). Deși tot un nud (dintr-un mineral verde – serpentin), poziția ei este neașteptat de complexă (și de modernă) și contrazice schema autogenă. Cît de importantă e excepția asta? Între timp, la vreo zece ani după dezbaterea pe care o rezum aici, s-a descoperit o altă statuie, Venus de la Hohle Fels (Germania), produsă acum mai mult de 35.000 de ani. Schema ei e mai degrabă cea a lui McDermott, iar capul, deși statueta are totuși 6 cm (jumătate cît Venus de la Willendorf), e cît o gămălie de chibrit. (Asta dacă e vorba realmente de cap, iar nu de un țumburuș pentru a fi atîrnată – ceea ce oricum o lasă pe Venus cu un cap fantomatic.)

Altcineva invocă – și e o observație excelentă – cîteva animale pictate pe pereții peșterilor, ale căror picioare sînt tot așa, terminate cu vîrfuri. Contaminare stilistică? Problema rămîne deschisă. Graviditatea e cea mai comună și mai rapidă modificare majoră a corpului uman și mi se pare plauzibil să fi apărut ideea de a o documenta și astfel de a o controla, poate un pic magic, dar și pragmatic și didactic. Cred că dezvoltarea solidarității sociale și poate chiar cea a limbajului poate să fi fost stimulată, între altele, de momentele de solidaritate feminină în jurul episodului dificil al sarcinii și mai ales al nașterii.

S-a spus că perioada gravettiană (după numele sitului La Gravette) este perioada din istoria lumii în care imaginile sarcinii sînt procentual cele mai răspîndite. Însă un alt studiu recent, cu abordare medicală, al celor mai bine publicate statuete (ceea ce nu e neapărat relevant statistic) spune că din cele o sută de statuete paleolitice de piatră, os, dinte de cal, fildeș de mamut etc., 25% sînt subponderale, 15% fără riscuri asociate cu greutatea (ca să nu zic normale), 50% ar fi doar supraponderale fără să fie însărcinate, și doar 7% ar reprezenta femei gravide. Dar mă îndoiesc că femeile din paleolitic sculptau ca să le putem pune noi azi un diagnostic.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019. 

Foto: Venus din Galgenberg, la Muzeul de Istorie Naturală, Viena / wikimedia commons