Nu e imposibil

Acum două săptămîni am publicat în Dilema veche un text intitulat „Ce-i lipsește școlii românești?“. Începea cu o listă cuprinzînd lucrurile de care, cred eu, învățămîntul nostru are nevoie. Asta nu înseamnă că ar lipsi complet. Doar că ele reprezintă, după umila mea experiență, mai degrabă excepția decît regula. Articolul cu pricina s-a bucurat și de cîteva comentarii – ceea ce, din experiența săptămînală acumulată în ultimii cîțiva ani, se întîmplă destul de rar.

Unele dintre ele m-au pus pe gînduri. Mi se atrage atenția, de pildă: „Lista cu lipsuri din articol mi se pare (ultra)demagogică. Miroși iute acolo ștachete mărețe, prin definiție suite cît să nu ajungi la ele…“ Altcineva adaugă: „O listă într adevăr mult prea lungă și generală care cel puțin în parte ar putea fi aplicată și altor domenii de activitate.“

Încep, cum am mai făcut-o și alte dăți, cu sfîrșitul. Fără nici îndoială, mare parte dintre carențele învățămîntului românesc actual se regăsesc și în alte domenii de activitate. Ar fi de mirare să fie altfel. De ce ne-am aștepta, de pildă, ca învățămîntul nostru să aibă, pe ansamblu, un management performant, cînd atîtea alte instituții – spitale, primării, aeroporturi, întreprinderi de producție ș.a.m.d. – dau în permanență rateuri? O „expertiză convingătoare a sistemului“ nu lipsește doar din învățămînt. La fel de prost stăm în medicină, în infrastructură, în administrație publică, în finanțe, în… Întrucît românesc, sistemul nostru de învățămînt „beneficiază“ de multe dintre caracteristicile spațiului de apartenență. Precum ziceam acum două săptămîni: „Pe scurt, școlii românești îi lipsește o altfel de Românie, în care să și poată împlini cu demnitate și succes misiunea.“

Întrebarea ar fi, în acest context, în ce măsură e realist și legitim să ne punem speranțe că învățămîntul ar putea fi altfel decît celelalte domenii de activitate din aceeași țară. Un răspuns franc: într-o foarte mică măsură, la care, însă, eu, unul, nu sînt dispus să renunț. De ce? Simplu: pentru că cu asta mă ocup, din asta trăiesc, din punct de vedere profesional. Și, în condițiile date, știu că o sumedenie de oameni – studenți, poate și părinții acestora – așteaptă de la mine, personal, de la o rotiță minusculă în angrenajul „sistemului“, o serie de lucruri, cărora mă simt dator să le răspund cît de bine sînt în stare.

Chestiunea doi, încă și mai acută. Chiar este lista de carențe ale școlii românești pe care am produs-o, încheiată prin „etc.“, „(ultra)demagogică“? Ridică ea „ștachete mărețe, prin definiție suite cît să nu ajungi la ele“? Aici cred că e cazul să ne uităm cu mai multă atenție. Că o școală ar trebui să aibă „toalete igienice“ și „săli de clasă salubre“ și să nu pice în capul elevilor și al profesorilor nu e chiar un standard „măreț“. Personal, cred chiar că se exagerează, în spațiul public, privind așteptările în acest domeniu. În localități în care oamenii trăiesc de pe-o zi pe alta, în condiții extrem de precare, mă îndoiesc că localnicii – deopotrivă adulți și copii – consideră obligatoriu ca dotările școlare să fie la un cu totul alt nivel. Spre deosebire de opinia publică modelată de mass media, eu cred că școala trebuie întîi de toate să-i mulțumească pe beneficiarii ei. Despre ei, însă, e doar arareori vorba, în mod tangențial și, foarte adesea, tendențios, în știrile care inflamează presa noastră doritoare de senzație: o opinie publică ce se manifestă, nu doar în cadre instituționalizate, ci și în mediile de socializare online, prea puțin „aptă să și asculte, nu numai să afirme“. În plan individual, arta de a asculta îți conferă avantajul că nu ieși niciodată în pierdere: ai aflat ceva nou sau, în cel mai rău caz, nimic. Arta de a afirma are, însă, totdeauna un cîștig îndoielnic. În plan social, capacitatea de a asculta și nu cea de a afirma este cea mai sigură cale de tranșare a divergențelor de opinii. În sensul ăsta mă refeream la „Părinți (in)capabili să și armonizeze opțiunile în beneficiul copiilor lor“.

Vorbeam în articolul precedent despre carențe în domenii precum „mediu școlar prietenos pentru elevi și profesori“, „viziune, deschidere către viitor“, „coerență“, „stabilitate“, „predictibilitate“, „finalități limpede definite și consecvent urmate“, „grijă pentru individ și individual“, „echitate“, „sinceritate“, „corectitudine“, „flexibilitate, maleabilitate“, „respect și respect de sine“, „reflexivitate instituțională“, „încredere“ ș.a. Pentru unii poate că lucrurile astea par baloane umflate cu aer, pentru alții idealuri năstrușnice scornite de oameni care habar n-au cum e realitatea.

Dacă o sumedenie de cuvinte au fost golite de sens în limba română, nu e vina lor, nici a celor care se încăpățînează să le folosească. Dacă unele lucruri par a fi prea abstracte pentru a constitui repere concrete într-o anume activitate, trebuie să spun că știu școli în România pentru care „cuvinte“ precum cele pe care le am înșirat reprezintă o preocupare zilnică, pe cît de concretă, pe atît de acută, a administrației școlare, a fiecărui cadru didactic în parte.

Mi-aș dori, încă o dată, ca aceste cazuri izolate să ajungă să fie „norma“ întregului sistem, atît din punct de vedere legal, cît și prin practicile administrative de care acesta uzează. Am mai povestit, în numere anterioare ale Dilemei vechi, experiența vieneză a unei școli amărîte de la marginea urbei, în care „generalități“ precum cele enunțate erau, ca pretutindeni altundeva în învățămîntul public austriac, literă de evanghelie. Și aș mai putea povesti – am mai și făcut-o, de altfel – o sumedenie de lucruri în sprijinul aceleiași idei: nu e imposibil. 

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.