Falsul de adio
Pare-se că Michelangelo a îngropat un Cupidon de marmură sculptat la tinerețe. Vasari, care povestește evenimentele cincizeci de ani mai tîrziu, spune că e posibil ca statuia să fi fost de fapt îngropată într-o vie de un negustor de statui. În orice caz, scopul operațiunii era obținerea unei patine artificiale, așa încît statuia să poată fi vîndută drept antică, cu un preț incomparabil mai mare – ceea ce s-a și întîmplat, în 1496. Cazul e interesant, de pildă, pentru că acest Cupidon este atît un fals (adică un fals amoraș antic), cît și un original (un „Michelangelo“). Sau pentru că, dacă n-ar fi fost distrus între timp, falsul respectiv (fiind opera lui Michelangelo) ar fi acum mai valoros decît un amoraș antic (găsit într-o săpătură arheologică). Tot de anii ăștia e legat un alt episod din istoria falsurilor. La muzeul din Napoli a ajuns, odată cu colecția Borgia, un mic relief „antic“, reprezentînd un rinocer. Falsificatorul din secolul al XVIII-lea a copiat însă xilogravura lui Dürer, care, pe cît e de celebră, pe atît e de fantezistă. Dürer nu văzuse niciodată animalul, pe care anticii îl cunoșteau bine.
De obicei, falsificatorii se inspiră din piese autentice, nu prea cunoscute, să sară în ochi, ci dintr-unele mai obscure, care însă au dezavantajul că sînt mai prost păstrate. Un basorelief de la Altes Museum din Berlin, de pildă, e sigur copiat după o piesă originală de la Vatican. Din nefericire, falsificatorul și-a închipuit că ea reprezintă trei grații discutînd în jurul unui bazin sau așa ceva, cînd de fapt relieful o arată pe vrăjitoarea Medeea convingîndu-le pe fetele regelui Pelias că-l poate întineri pe tatăl lor, regele, dacă îl taie în bucăți și îl fierbe. Falsificatorul a pus în mîna uneia dintre „Grații“ o ramură de măslin, neînțelegînd că ea era, de fapt, o sabie. Teaca de la brîul ei, care i se părea ilogică în context, a eliminat-o complet. Inelul tripodului, care trebuie să fie bronz turnat, apare pe fals ca fiind mobil, iar piciorul tripodului e nituit aiurea. Totul pînă la nituri, frate falsificator.
Un fals mai timpuriu, mîndria colecțiilor etrusce ale British Museum timp de mai mult de o jumătate de secol, a fost produs pe vremea cînd autorul lui nu avea decît o piesă similară la dispoziție. Falsul este un mare sarcofag „arhaic“ etrusc, găsit la Cerveteri. Abia în 1936 muzeul a acceptat că fusese produs de un tip, Penelli, care îl îngropase personal în celebra necropolă. Cred că s-ar fi lăsat convinși mai devreme dacă falsificatorul n-ar fi lucrat ca restaurator tocmai la Luvru. Unii membri ai acestei bresle damnate sînt într-adevăr extrem de calificați. Neavînd suficient material pentru comparații, Penelli a copiat inscripția sarcofagului de pe o broșă, dar a greșit făcînd bărbatul nud și dîndu-i femeii niște pantalonași. (Trebuie zis că din anii ’70 nu prea se mai fac falsuri din teracotă, pentru că sînt ușor de depistat cu o metodă de datare numită termoluminescență. Din păcate, datarea științifică a pietrei și metalului sînt infinit mai complicate, cum ziceam într un alt articol dedicat falsurilor: http://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/cum-sa-fii-autentic-in-california).
Un alt italian, cunoscut sculptor altfel, Dossena (alt nume suspicios!) a copiat o sculptură fragmentară de pe frontonul templului lui Apollo din Eretria, anume răpirea Antiopei de către Tezeu, schim-bînd precaut orientarea celor doi, dar copiind niște urme de vîrfuri de degete care apăreau în original, și care în noua configurație sînt absolut imposibil de conectat cu Tezeu – ar trebui să aparțină unei a treia persoane. Printre muzeele care s-au fript cu Dossena e însuși Metropolitan Museum din New York.
Tot fals este și unul din cele mai celebre busturi ale lui Caesar, apărut pe coperta multor monografii și luat de British Museum în 1818. Severitatea și emacierea lui “republicane“ sînt mult exagerate de falsificatorul din secolul al XVIII-lea și, în plus, irisul și pupila sînt marcate în piatră – o practică absentă din portretistică înainte de Hadrian. Un alt bust, de porfir, al unui tetrarh (același material și stil ca al tetrarhilor îmbrățișați din San Marco în Veneția), pe care British Museum l-a achiziționat comparativ recent este de fapt un fals din anii ’70. Falsificatorul a folosit piatră originală – o șmecherie comună –, numai că s-a lăcomit să facă bustul cît mai mare posibil, ceea ce, cînd pleci de la un fragment de coloană antică, introduce în portret niște note subtile de Humpty Dumpty. Iar la microscop se vede că, atunci cînd și-a spart singur bucăți din operă, pentru credibilitate, a folosit aceleași scule cu care a lucrat. Trebuie zis însă ceva: falsurile nu sînt evidente decît odată dovedite. Abia atunci toată lumea care pînă atunci le găsea viguroase și convingătoare se miră ce stridente sînt.
Ca să închei: un anonim venețian a produs în secolul al XVI-lea, la Veneția, o stelă funerară greacă „antică“, ajunsă apoi în colecția „Este“, în care, căutînd ceva care să arate cum nu se poate mai antic, i-a pus laolaltă pe David și pe Iisus din S. Maria Sopra Minerva. Amîndouă recent terminate de Michelangelo.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.