Să renunțăm la „rău”?

În numărul trecut din Dilema veche, a cărui temă generală era Răutatea, citesc un articol instructiv al lui Laurențiu Gheorghe, care descrie sumar diferitele concepții asupra răului – de la cele tradiționale teologice și metafizice pînă la cele foarte moderne, mai mult sau mai puțin „empirice”. Fără să se declare explicit de partea vreuneia dintre concepții, autorul pare totuși să le privilegieze pe acestea din urmă. Nu ne oferă nume de reprezentanți, dar ceea ce cred acești „postmoderni” apare destul de clar: „Un număr însemnat de filosofi morali susțin ideea de a renunța la conceptul de rău deoarece nu aduce nici un plus explicativ față de conceptul de eroare morală în sens comun, ci mai degrabă complică lucrurile”. Cel puțin conform prezentării lui Laurențiu Gheorghe, a vorbi despre „rău“ și mai ales despre „răul radical” (sau absolut) este, pentru acești filozofi, inadecvat unei „societăți secularizate” și echivalează cu „lipsa unei explicații raționale” pentru un comportament moralmente eronat.

Mai aflăm din articol și că, potrivit acelorași concepții, „utilizarea conceptului de «rău» mai ales cu sensul de rău absolut este foarte periculoasă pentru că poate duce la demonizarea unor persoane, acțiuni, organizații în scopuri ideologice, ca instrument al luptei politice, de exemplu. Consecințele acestei demonizări pot fi foarte dăunătoare: polarizare radicală, lipsa deschiderii de a mai negocia sau de a reevalua anumite acțiuni din perspectiva unor noi realități istorice sau informații suplimentare”.

Există totuși și alți filozofi – admite autorul – care cred că trebuie menținut conceptul de rău „tocmai pentru a sublinia faptul că anumite persoane, acțiuni sau situații sînt absolut inacceptabile moral, iar pentru a evita multiplicarea lor este necesară o condamnare morală neechivocă”.

N-am aproape cuvinte să mărturisesc cît de șocat sînt de cea dintîi concepție aici prezentată. Mai întîi, simplul fapt că pentru anumite lucruri, fapte, situații nu avem „explicații raționale” nu înseamnă că ar trebui să le excludem din existență. S-ar putea ca rațiunea noastră să fie inadecvată sau își propune sarcini aflate dincolo de puterile ei. Este adevărat: teologia și metafizica tradiționale oferă și ele instrumente conceptuale neputincioase – o constată și autorul, și am menționat și eu într-un articol mai vechi de la această rubrică – să explice răul, mai ales în formele lui radicale, drept creație a unui Dumnezeu deopotrivă bun și atotputernic. Într-adevăr, avînd în vedere imensitatea răului de pe lume de toate felurile, este greu de înțeles altceva decît că Dumnezeu ori nu-i bun, ori nu-i atotputernic, ori ambele.

Pe de altă parte însă, a declara răul radical inexistent, deoarece, chipurile, ar fi „inadecvat unei societăți secularizate”, mi se pare o monstruozitate, echivalentă cu negarea Holocaustului sau a altor orori ale lumii noastre, mergînd pînă la crimele recente contra umanității ale armatei ruse de la Bucea din Ucraina. Oare Germania nazistă, sau URSS, sau China maoistă nu erau societăți secularizate? Ba erau. Iar răul comis de ele și în ele a depășit capacitatea noastră de înțelegere și de circumstanțiere. „Inadecvarea” e atunci a bietei noastre rațiuni, nu a numelui folosit; ea va rămîne așa, pare-se, indiferent de felul cum vom denumi faptele!

Este apoi ridicol să ne ferim de utilizarea conceptului de „rău” pe motiv că aceasta conduce la „demonizare” în scopuri ideologice sau la radicalizare. În primul rînd, nu conceptul de „rău” conduce la „demonizare”, ci însăși „demonia” unor persoane și acțiuni ne obligă s-o numim într-un fel distinct. Apoi, a denumi răul comis de oameni „eroare morală” ne obligă să explicăm sintagma „eroare morală” – ceea ce mă tem că va reintroduce „răul” pe ușa din dos. (De ce ne ferim de o „eroare”? Nu fiindcă face sau ne face „rău”?) În fine, mi se pare inevitabil că, dacă excludem conceptul de „rău”, să-l excludem și pe cel de „bine” și de „bun”. Și nu vom termina: căci atrase în malaxorul distrugerii vor ajunge repede și alte concepte, precum cel de „frumos”, „adevărat”, „valoros” etc. (și antonimele lor). Unde ne vom opri?

Mărturisesc că simplul fapt – relevat de Laurențiu Gheorghe – că filozofia morală a ajuns să discute dacă e potrivit să păstreze sau să elimine din discursul ei conceptul de rău mi se pare alarmant. Disputa trimite la convertirea neputinței într-o aroganță intelectuală nemăsurată, fie și doar punînd în discuție experiența universală multimilenară a umanității. Or, nu cred că filozofia morală are dreptul la viață într-un univers străin de cel al omului.

Teologia tradițională, cel puțin, era convinsă că există rău și chiar rău radical, dar nu-l putea explica în datele sistemului ei, preferînd subterfugii, dualisme sau invocînd „misterul” voinței divine. Noile filozofii morale – deloc mai abile în explicații adecvate – vor să scape de dificultate negînd de-a dreptul existența problemei. Ce bine ar fi dacă, alungînd cuvîntul „rău”, am scăpa și de rău! Or, a crede așa ceva e gîndire magică.

Iar între timp răul, pretins „inexistent”, dar sfidîndu-ne cu prezența lui în fiecare clipă, plonjează cu înverșunare în lume.