„Greaua moștenire“ a diplomației pre-decembriste
În articolul de săptămîna trecută (scris în anul 2000) semnalam cîteva dintre inerțiile „profesionalismului” diplomatic, consacrate de practica de tip propagandistic a „funcționarului” de la Externe, în contextul retoricii „socialiste”. Spre ilustrare, reiau, mai jos, un exemplu pe care, în același text, îl ofeream cititorului, pornind de la experiența mea de la sfîrșitul anilor ʼ90. Portretul-robot al diplomatului „model” supraviețuia încă, iar exemplul meu se referea la o temă foarte fierbinte a momentului, mereu adusă în discuție de partenerii străini: tema copiilor străzii, cu care statul român se confrunta dramatic în acea perioadă. Ei bine, dacă într-o dezbatere europeană, un coleg „din afară” semnala această problemă, reprezentantul nostru înclina să aleagă, drept reacție „tehnică”, una dintre următoarele – inabile – variante:
a) Nu există, în România, o problemă a copiilor străzii. (Respingere suverană a discuţiei)
b) Există o problemă a copiilor străzii, dar ea e atipică şi, prin urmare, invocarea ei este excesivă, dacă nu rău intenţionată. (Relativizare melancolică a chestiunii + culpabilizare vagă a „adversarului”)
c) Am putea şi noi să întrebăm ce e cu cerşetorii de lîngă catedrala din Bonn sau cu cei care dorm în staţiile de metrou pariziene. (Contraatac „perfid”)
d) Drama copiilor străzii este o moştenire a falimentului ceauşist şi, ca atare, nu ne poate fi imputată nouă. (Delegare a vinovăţei)
e) Atenţia pe care diferite asociaţii caritabile occidentale o acordă copiilor străzii din România s-a dovedit a fi, de multe ori, camuflajul unor devieri pedofile, păguboase şi jignitoare pentru noi. Sîntem trataţi cu aroganţă, ca un debuşeu din categoria lumii a treia. (Contraatac vehement)
f) Avem probleme mai importante şi mai urgente decît problema copiilor străzii, care îşi va găsi, la momentul cuvenit, rezolvarea. („Realism” înţepat, optimism moderat)
g) S-au luat deja toate măsurile pentru a depăşi criza. (Stahanovism vesel)
h) Poporul român are o tradiţională dragoste pentru copii. Va fi bine. (Eludare parţială a întrebării, lacrimi, picior de plai)
i) Ne-ar interesa, mai curînd, viziunea dvs. despre criza balcanică. (Eludare radicală a întrebării, schimbarea subiectului)
Reacţia simplă, elementară, a interlocutorului onest nu apare niciodată diplomatului nostru profesionist drept plauzibilă: da, există o problemă a copiilor străzii, o problemă pe care, pînă acum, n-am reuşit să o rezolvăm şi pe care, probabil, nu o vom rezolva decît cu greu şi numai flancaţi de expertiza şi mai ales de aportul financiar al ţărilor dezvoltate şi al instituţiilor internaţionale. De cele mai multe ori, un asemenea răspuns impune. Sinceritatea – îndeobşte suspectă pentru „tehnicienii” negocierilor dure – poate fi, în anumite situaţii, expresia optimă a eficienţei diplomatice.
Pentru a completa portretul şmecheriei patriotice a diplomatului pre-decembrist (cu destui urmași încă), trebuie să adăugăm că grija neadormită pentru „imaginea” unei Românii roz şi replica grosolan colţoasă se amestecă, incongruent, în alcătuirea lui, cu un soi de slugărnicie umedă, menită să-l farmece, chipurile, pe „străin”. Surîsuri uleioase, flaterii stridente, ocheade ospitaliere – nimic nu e economisit pentru a cîştiga simpatia „omologului” perplex, care, de regulă, nu vrea să primească nici şuturi, nici pupături, ci doar o reprezentare cît mai exactă a împrejurărilor şi sentimentul comunicării reale.
Evident, nu se pune problema să adoptăm o reţetă infailibilă a bunelor purtări în serviciul afacerilor externe. Oportunitatea, contextul, omul decid, întotdeauna, asupra conduitei potrivite. E nevoie, în acelaşi timp, de instinct şi de discernămînt. Dar după ani lungi de înfrîngeri datorate minciunii şi lipsei de imaginaţie, România avea nevoie, după 1989, de un purgatoriu al onestităţii, chiar dacă el nu era imediat productiv. Trebuia să ne refacem obrazul. Lucru imposibil, atunci ca și acum, dacă nu ne valorificăm, inteligent, și calităţile, şi defectele, dacă nu recuperăm, cu alte cuvinte, autenticitatea.
P.S. Cititorul rîndurilor de mai sus nu trebuie să înțeleagă că inventarul derapajelor procedurale pe care l-am schițat e o caracterizare general valabilă a diplomatului autohton. Am întîlnit și profesioniști eficienți, onești, plini de tact, care reușeau să „normalizeze” onorabil comportamentul lor instituțional.