Poliția manuscriselor

Întrucît l-am menționat recent pe celebrul antropolog american Robert Darnton cu analiza sa asupra basmelor europene, vă propun să ne delectăm azi cu un alt excelent studiu semnat de el, intitulat Un inspector de poliţie îşi sortează dosarele. Darnton se ocupă aici de dosarele secrete ale elitei literare franceze de dinaintea Revoluţiei, alcătuite de un inspector de poliţie parizian pe parcursul a cinci ani, între 1748 şi 1753. Numele său este Joseph dʼHémery, iar specializarea lui poliţienească o constituie… cărţile. Mai precis, autorii lor. DʼHémery nu îi dispreţuieşte pe literaţi. Dimpotrivă, pe unii îi admiră pentru inteligenţa şi talentul de care dau dovadă. Le citeşte volumele şi articolele şi face chiar comentarii critice asupra lor, neaşteptat de exacte (intuieşte valoarea estetică a cîtorva lucrări care, peste secole, vor deveni într-adevăr reprezentative pentru cultura franceză). Pe de altă parte, însă – profesionist redutabil –, inspectorul rămîne consecvent cu scopul misiunii sale, neuitînd să sublinieze pericolul social reprezentat de către fiecare scriitor, indiferent de calităţile sale artistice.

De exemplu, Voltaire are foarte mult esprit, dar, în alt plan, apare drept un „cetăţean viciat”. DʼHémery crede că moralistul era „aprig în idei, ca un vultur, dar un rău cetăţean”, ultima ipoteză ilustrîndu-se şi prin ciomăgeala încasată de Voltaire de la servitorii cavalerului de Rohan şi citată de inspector cu acribie. Tot aşa, Fontanelle şi Montesquieu nu sînt compatibili cu ordinea de drept, deşi primul este văzut ca „unul dintre cele mai strălucitoare genii ale secolului nostru”, iar al doilea poate fi considerat „un bărbat extrem de inteligent, care a scris mai multe lucrări fermecătoare, precum Lettres persanes, Le Temple de Gnide şi LʼEsprit des lois”. Şi abatele Paul-François Velly era „un bărbat extrem de inteligent”, dar, în acelaşi timp, „vînător de fuste”, ca „aproape toţi călugării cînd părăsesc mănăstirea”. Jean-Pierre Bernard îi apare lui d’Hémery în postura unui poet „inteligent”, dar, totodată, și în cea a unui „bătrîn petrecăreţ, care nu dispreţuieşte plăcerea şi care petrece cîte o seară în compania unei fete, oricînd se iveşte ocazia”. În mod evident, atentul inspector nu poate fi înşelat.

Cu înclinație lombrosiană, el alcătuieşte totodată veritabile fişe clinice scriitorilor supravegheaţi, menite să puncteze eventualul determinism psiho-somatic criminal. Un capitol important în această analiză îl constituie înfăţişarea (le signalement) autorilor în cauză. Voltaire era „înalt, uscăţiv”, arătînd ca un „satir”, şi Bienville „dezagreabil ca o broască”, fiind „muritor de foame”. Caylus era „gras, greoi, cu înfăţişare de ţăran”, iar Jourdan „scund, murdar şi dezgustător”. Fizionomiile, în special, reprezintă detaliul de bază în sugerarea caracterului. Ele pot fi „aspre” (Le Ratz), „oneste” (Foncemagne), „detestabile” (Coq), „perfide” (Vieuxmaison), „hidoase” (Biliena) sau „cea mai tristă fizionomie de pe pămînt” (Boissy). Aspectul fizic se leagă (ştiinţific), în viziunea detectivului, de întîmplările şi faptele semnificative din viaţa scriitorilor. Acestea intră la rubrica histoire, cea mai dezvoltată, de altfel, din dosarele lui dʼHémery. Aici el menţionează amorurile, legăturile în societatea înaltă, atitudinile mai mult sau mai puţin publice, excentricităţile, eşecurile şi victoriile avute de scriitori pe parcursul vieţii lor.

Intimitatea autorilor este radiografiată insistent. Sîntem informaţi, cu sarcasm, că Louis de Boissy rămîne un „domn”, întrucît „s-a căsătorit cu spălătoreasa lui”. Ironiile nu îi ocolesc nici pe Rousseau, a cărui soţie era tot o spălătoreasă, şi nici pe Diderot, însurat cu fiica unei servitoare. Pentru dʼHémery, poveştile altora aveau mai curînd o dimensiune melodramatică, precum cea a lui Michel Portelance. Acesta era un tînăr plin de talent, (auto)distrus, din cauza dedicării lui poeziei. DʼHémery ne aminteşte, plin de compasiune, că respectivul „este fiul unui servitor şi are un unchi preot care l-a obligat să studieze cu intenţia de a scoate ceva din el”. Montesquieu pare „chinuit îngrozitor de o vedere slabă”, dar, cu toate acestea, rămîne „suspect”. În fapt, aici e cheia rapoartelor acestui inspector: chiar dacă „istoriile” personale ale scriitorilor supravegheaţi nu au vreun lucru spectaculos în sine, ei rămîn „suspecţi” pentru simpla apartenenţă la tagma literară. De pildă, cineva (P.-C. Nivelle de la Chausée) „nu a făcut practic nimic suspect” şi totuşi nu e simpatizat, fiind considerat „periculos şi capabil de a face rău altora pe ascuns”. Alţii sînt, pur și simplu, „un supus destul de rău” (Olivier, Febre, Néel), „supus rău” (Palmeus), „supus foarte rău” (Voltaire), „suspect” (Cahusac) sau „extrem de suspect” (Lurquet).

Prin text, iată, individul intra într-o lume enigmatică, plină de capcane şi pericole, devenind o ameninţare socială. Optica nu s-a schimbat, desigur, nici astăzi.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.