O formă de amărăciune umană

La 46 de ani, puține lucruri te mai pot uimi cu adevărat, dacă nu ai trecut prin viață fără să fii atent deloc, fără să asimilezi și să încerci să înțelegi. Te pot surprinde însă, desigur. Dar nu te mai iau, ca să zic așa, de pe picioare. Nu ești chiar bătrîn, însă ai trecut de tinerețea primă, așa că le privești, dacă te afectează încerci să intervii, dar nici nu mai ai impresia idealistă că poți schimba lumea, că poți schimba oamenii, că ești atotputernic necondiționat. Faci ce poți, te mai lupți, dar cu mai puțină patimă, s-au adunat în tine și bucurii, și dureri, iar pe cele de acum, dacă ai încercat, cum spuneam mai sus, să le înțelegi, pe cele din urmă, într-o (in)coerență a umanului, nu le mai lași să devină frustrări, le permiți să fie eventual amărăciuni, semn că totuși ești om.

Deși acest prim paragraf îl asum în raport cu întreaga mea viață, trebuie să îl aduc și pe terenul profesional, ușor-ușor. Au fost cîteva situații în care articolele mele au produs iritare, supărare, au produs reacții diverse, au generat rostirea de adjective sau chiar de acțiuni care să mă afecteze. Le înțeleg pe toate, pentru că sîntem oameni toți și ne apărăm cum putem, uneori argumentînd, alteori atacînd și, mai rar, poate chiar ucigînd, desigur, simbolic. Cu toate acestea, eu sper că nu mi-am făcut prin ce am scris dușmani în sensul concret al cuvîntului. Cînd am scris, am încercat să argumentez ce scriu și niciodată nu am fost condus de rele intenții. Nu sînt infailibil, știu, așa că probabil uneori am greșit sau am avut o perspectivă incompletă, parțială. Uneori, însă, mi-am pus problema să mă retrag de pe scenă, să nu mai scriu – obosit sau poate doar prea conștient de faptul că și cuvintele acestea sînt, inevitabil, supuse perisabilității, efemerității. Încă nu m-am retras, totuși.

Ultimul meu articol, în care mă refeream la asociațiile de elevi și de părinți, a provocat o astfel de reacție, destul de acidă, a unui lider. Nu îl numesc, pentru că nu am nimic cu domnia-sa, nu mă consider în război cu dînsul, ba din contra, sînt convins de bunele intenții pe care le are în calitatea sa de lider. Reacțiile au fost însă disproporționate emoțional în raport cu opiniile pe care eu le formulasem în articol. Am să încerc să explic de ce, sperînd să nu îmi atrag mai multă ostilitate.

Trec, oarecum ușor, peste ironia cu care e construit comentariul, în ansamblul său. Cum spuneam, pot înțelege uman o reacție emoțională. Observînd că eu în articol mă referisem la faptul că aceste asociații nu sînt ale unor specialiști, domnia-sa îmi atrage atenția că de obicei nu au avut cereri punctuale, care să impună perspectiva specialiștilor, iar că în cazul pe care îl dădeam ca exemplu – propunerea de a se scoate din programele pentru examene anumite conținuturi și competențe – au avut susținerea unor profesori de limba și literatura română. Mi se impută faptul că am „dat de pămînt” cu aceștia (14 la număr), cu care de fapt sînt coleg, informîndu-mă și că au în portofoliile lor olimpici naționali. Nu știu numele acestor profesori, nici nu contează. Pentru că nu despre anumite persoane era vorba.

Îmi pare rău, și o spun cu tot respectul, faptul că au în portofolii astfel de reușite nu înseamnă neapărat că înțeleg și cunosc programele școlare. Sau poate le cunosc, dar atunci au făcut propuneri oarecum ilogice. Am să dau un exemplu, ca să nu vorbesc pe deasupra lucrurilor. Se propunea scoaterea din programa pentru examen a textului dramatic. Dar textul dramatic este conținut de clasa a VII-a. Ce logică ar fi existat să fie scos? Nu mai spun că intrarea în liceu fără cunoștințe despre anumite conținuturi îngreunează enorm apoi parcursul elevului. Fără să pregătească circumstanțialele la gramatică nu e așa o tragedie, dar fără noțiuni fundamentale din domeniul literarurii e mult mai greu.

Mergînd mai departe, mi se atrage atenția că rolul acestor asociații, conform legii, este consultativ, nu decizional. Exact asta spusesem însă și eu, că au rol consultativ și că nu trebuie să încerce să forțeze decizii. Nu insist.

Mi se atrage atenția că în mediul rural școala online a fost cam pe butuci. Dacă mi-ar fi urmărit articolele, ar fi văzut că am scris în mai multe rînduri despre asta, susținînd și eu că sînt dezechilibre, inechități pe care trebuie să le luăm în considerare și să încercăm să le anulăm. Am susținut și nevoia degrevării programelor de examen, dar nu oricum.

Sînt ironizat, în ipostaza de așa-zis expert, căci, se spune, vedem unde ne-au adus experții în 30 de ani. Eu nu mă consider propriu-zis expert. Nici nu știu exact dacă această calitate este reglementată legislativ. Sînt membru al corpului de experți în management educațional, în corpul de experți în evaluare care acum se constituie, unde sînt și formator, am scris la niște manuale care sînt bine cotate pe piață, am mai scris una-alta. Dar nu mă consider expert, dacă asta face lucrurile mai puțin dificile. Uneori sînt consultat, în diverse probleme. Cît pot și cum știu, ajut. Îmi spun părerea. Mai și scriu articole, căci e o lume, sperăm toți, liberă, a ideilor, nu a bîtelor. Firește, uneori argumentăm cu mai multă patimă, alteori cu mai puțină.

În fine, nu înțeleg de ce mi se atrage atenția că nici nu ar fi bine să fie profesori în fruntea acestor asociații. E și opinia mea. Doar că, nefiind, nici viziunea, perspectiva pe care un profesor o are, nu poate exista la acel nivel.

Ca să închei. Nu sînt, de fapt, deranjat de reacție, poate ușor amărît pentru tonul ironic cu care sînt criticat. În rest, Doamne ajută să facem cu toții cît mai mult bine pentru copiii noștri, pentru elevii noștri, pentru educație în general și pentru viitorul nostru, al tuturora. Nu cu încrîncenări, ci cu negocieri și bun dialog. Nici în viețile noastre personale, nici în cele profesionale, pînă la 46 de ani, nu am observat să ajute încrîncenarea. De ce să ne încrîncenăm acum?

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.