Șahul în URSS

Un documentar BBC de la sfîrșitul anilor ‘90 explica avîntul pe care șahul l-a luat în URSS aproximativ în acest fel: „Iernile în Rusia sînt lungi și friguroase. Și de aceea oamenii au început să își omoare timpul jucînd șah la gura sobei”. O explicație fără îndoială drăgălașă, dar care nu are deloc pretenția să intre în miezul problemei. Cum au ajuns sovieticii să fie atît de buni la șah? Întrebarea revine constant și nu are un răspuns liniar ca în documentarul de la radio.

S-a spus că sovieticii au avut grijă să facă o școală puternică de șah. Aici și-au cultivat talentele, aici au ridicat pepiniera de jucători din care fostele țări sovietice își mai extrag și astăzi seva. Dar școala de șah sovietică a apărut după ce URSS-ul se instalase confortabil în fruntea clasamentelor șahiste. Vestita școală a lui Botvinnik a apărut pentru un an în 1963, și abia în 1976 a pornit cu adevărat, timp în care sovieticii făceau ping-pong între ei cu titlul mondial la șah. Școlile lui Petrosian și Smîslov au debutat în 1977, respectiv în 1978 - cînd deja șahiștii sovietici dominau lumea. Observația îi aparține lui Andrew Soltis, care a publicat acum aproape 20 de ani o excelentă istorie a șahului în URSS (Soviet Chess, 1917 - 1991, McFarland & Company, Jefferson, North Carolina, 2000). În mod similar, competițiile de juniori la scară națională au apărut tot în anii tîrzii de după „șocul Fischer”, după expresia lui Soltis.

Așadar, șahul se dezvoltase în URSS înainte ca autoritățile să apuce să formalizeze un întreg sistem de învățămînt în domeniu. Atunci poate că premisele de dezvoltare a șahului să se fi îndeplinit mai devreme, în perioada interbelică? Nici această perspectivă nu ține în totalitate. Soltis scrie că în 1920, cînd Ilin-Jenevski a primit sarcina de partid de a organiza un mare turneu de șah la Moscova, acesta abia a reușit să îi strîngă pe jucătorii care au scăpat de foamete și războiul civil. Turneul a fost cîștigat de viitorul campion mondial Alexander Alehin, dar țara deja pierduse șahiști mari, precum Aaron Nimzovici, care a jucat înainte de război în campionatul rusesc, dar niciodată n-a vrut să joace în URSS, Ossip Bernstein, care a apucat să fugă în 1919 cu familia la Paris, sau Akiba Rubinstein, cel mai mare șahist polonez din toate timpurile. Alți șahiști urmau să dispară în timpul Marii Terori. Printre ei, Ilin-Jenevski însuși, un entuziast al Revoluției din Octombrie cu un destin unic. E probabil singurul șahist care și-a început cariera de două ori; a învățat șah a doua oară pentru că uitase tot, i se ștersese memoria, după un șoc avut în război, cînd o bombă a explodat lîngă el. Mai apoi și Alehin avea să plece definitiv din țara natală, în 1921. Prinsese o slujbă de traducător la Comintern, dar temuta poliție politică bolșevică Ceka aflase de niște presupuse legături cu albii. Mărinimia și franchețea bolșevicilor față de Alehin sînt uimitoare. „Deși e un contrarevoluționar, Alehin e un geniu în șah. Acest dar nu se poate realiza decît afară”, ar fi recunoscut un cominternist de rang înalt, Karl Radek, cel care i-a semnat lui Alehin permisiunea de plecare în Letonia.

Sovieticii au contribuit masiv la dezvoltarea teoretică a șahului. O întreagă deschidere a fost inventată și pusă la punct de ei (Indiana Regelui), ca și numeroase și importante variante ale Apărării Siciliene. Cum se poate explica o asemenea inventivitate și elasticitate intelectuală într-o țară în care erau recomandate și cultivate cu totul alte virtuți cognitive, precum conformismul, memorizarea mecanică, uniformizarea abordărilor?

Soltis are cîteva răspunsuri la aceste întrebări. El și-a scris cartea scotocind prin arhivele sovietice și luînd zeci de interviuri unor activiști și mari maeștri sovietici, imediat după căderea comunismului. Ar fi vorba în primul rînd de o propagandă intensă. Succesele sportive în general, și cele șahiste în particular, erau trîmbițate susținut în presa vremii. Iar șahul nu era ceva chiar nou pentru ruși; încă de pe vremea țarilor devenise o modă a saloanelor și cafenelelor, la fel ca la Viena sau Paris. Efectul a fost că o mulțime de oameni a început să joace șah. Acasă, la serviciu, pe cîmp, în fabrici și uzine, în timpul liber sau în concediu - toată lumea juca șah. Soltis îl citează pe Karpov, care a fost și el întrebat de cheia succesului șahului sovietic. „E simplu”, a zis fostul campion mondial, “dacă joacă mulți, normal că ai de unde alege jucători buni”.

Apoi, regimul ideologic strict a restrîns dramatic aria în care puteai să gîndești, să propui alternative sau teorii noi. Era o problemă așadar dacă îți plăcea să gîndești. Șahul a constituit o modalitate de a evada din deșertul ideologic într-o lume în care puteai să mai ai și ceva satisfacții intelectuale. Puteai de exemplu să contrazici un maestru consacrat, chiar și la masa de joc, cu o nouă variantă de deschidere și nimeni nu venea să te aresteze ulterior pentru deviaționism, cum s-ar fi întîmplat în cazul altor discipline.

Și chiar și Marea Teroare, susține Soltis, mai în glumă, mai în serios, i-a ajutat pe șahiști. Atmosfera de suspiciune, de neîncredere, de atenție constantă și de circumspecție totală, specifică perioadei, le-ar fi ascuțit simțurile jucătorilor sovietici. Au devenit șahiști mai buni tocmai pentru că au devenit oameni mai răi. Nu știu dacă nu cumva chiar așa să fi fost.

Diagrama săptămînii

Soluția diagramei 48 va fi publicată săptămîna viitoare în cadrul rubricii online „În alb și negru“. Soluția diagramei 47: 1. Dc7! și dacă 1... Txa6, 2. Dxb7#; 1... Nxa6, 2. Dxa7#; la alte mutări, de exemplu 1... Tc8, 2. Db8+! Txb8 3. Cc7#.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: Alexander Alehin (1892-1946), campion mondial la șah între 1927-1935 și apoi din 1937 pînă la moarte. Sursa: Wikipedia / George Grantham Bain Collection (Library of Congress).