Din istoria Revistei Române de șah, 1947-1950 (V)

Revista Română de Șah este una dintre cele mai longevive publicații lunare din România, cu apariție aproape neîntreruptă, începând cu 1925 și până în 1992. Singura sincopă majoră a fost între anii 1940 și 1946, când a avut scuza războiului. O altă pauză a fost în anul 1932. Cele două perioade principale ale revistei sunt 1925-1949 și 1950-1992, respectiv perioada privată și cea de stat. Numele revistei a variat între Revista Română de Șah (1930-1949 și 1975-1992) și Revista de Șah (între 1925-1929 și 1950-1974).

La rubrica „În alb și negru” din versiunea online a revistei Dilema Veche continuăm prezentarea în foileton a unei perioade foarte tensionate din istoria Revistei Române de Șah, cea cuprinsă între 1947 și 1950. Sunt anii în care, în acord cu schimbările din societate rezultate în urma instalării comuniștilor la putere, editorialele revistei adoptă un limbaj ideologizat, unii redactori și colaboratori dispar în vreme ce alții, nou-veniți, câștigă tot mai multă influență, administratorii și finanțatorii se schimbă sau se adaptează, după caz. Pentru studiu am folosit colecția personală de reviste și mai ales colecția aproape integrală a acestora, disponibilă public pe site-ul stere.ro. Articolul de față este cel de-al cincilea din serie; articolul precedent poate fi citit aici. 

Anul Zero. Primii tovarăși. Revista nu publică partide feminine. Un debutant la 11 ani: Spasski. Bălănel joacă pentru galerie 

E o perioadă în care Revista Română de Șah pare în căutare de aliați. După scurta atitudine belicoasă din primele numere de după reapariție, exercitată neinspirat față de Sportul Popular, în ultimele ediții (iunie, iulie, august) ea parcă ar căuta să se apropie de alte publicații mai puternice și mai agreate. 

După cum se vede, reclamele la ”marele ziare” sunt amplasate la loc vizibil, lângă articolul de fond al revistei. Este foarte puțin probabil ca ele să fi fost plătite. 

Primii „tovarăși” în Revista Română de Șah apar în numărul din august 1948. Ei sunt Ilie Cepan, „responsabilul șahist S.T.B.” și ing. L. Loewenton, „responsabilul șahist ARLUS”⁵⁴.  

Primul a organizat clubul de șah al Societății de Tramvaie din București (STB), iar celălalt, „primul succesor al lui Pauly”, a avut un succes considerabil cu cercul său de probleme de șah de la sediul ARLUS din strada N. Golescu 16. E adevărat că e o perioadă în care apelativele sunt amestecate; de exemplu, în numărul următor, din septembrie, Ilie Cepan redevine temporar domn⁵⁵. 

În numărul 9/1948 e publicat un regulament de acordare a calificărilor șahiste. Normele sunt elaborate ”după regulamentul din URSS” și înființează categoriile I, II, III, IV și V. Ele sunt acordate în urma performanțelor din cadrul ”primului campionat național al RPR.” și pot fi retrase în caz de inactivitate. „Este o inovație bine-venită, ale cărei roade se vor vedea curând. În sfârșit, există o adevărată Federație Română de Șah, grație sprijinului dat de OSP.” Din editorial se mai poate afla că Bucureștiul nu va mai organiza Balcaniada de șah și că problemiștii români au ieșit pe locul 5 din 20 la campionatul mondial de dezlegări. 

Se pare că invitația la înregistrare din numărul 3/1948 a devenit imperativă. Tot la Cronica Șahistă (coperta IIl), cluburile sunt somate să se înscrie la federație. Înscrierea înseamnă obținerea unei vize din partea O.S.P., cheltuieli (500 de lei taxa de afiliere, 1.200 de lei cotizația anuală, 40 de lei pentru fiecare legitimație) și dări de seamă în privința membrilor și a activității. Taxarea și centralizarea sunt printre primele caracteristici ale organizării etatiste care acum cuprinde și activitatea șahistă. 

La Cupa Unității Tineretului, se arată într-un articol din același număr 9/1948, au luat parte 420.000 de tineri⁵⁶. Dintre aceștia, 40.000 au jucat șah. A fost mai întâi o etapă de selecție, în școli, ateliere, regimente, la sate și în fabrici; în etapa a doua au trecut 1.152 de tineri și tinere. Aceștia au jucat „în 61 de județe, inclusiv în cele trei șantiere naționale” și au rămas 280 de jucători pentru etapa a treia, a regionalelor, un fel de semifinale disputate la Brașov, Iași, Cluj și Timișoara. Finala s-a jucat apoi la București, la Stadionul Tineretului. La băieți a câștigat Tudor Flondor, student în anul II la Politehnică în București iar la fete Frida Weinstein din Iași. Concursul pentru fete a fost declarat primul campionat feminin la șah din România, dar el este și „primul de acest gen din Europa, în afară de U.R.S.S.” Revista reproduce doar partide ale băieților. Prima partidă a unei șahiste din România publicată în Revista Română de Șah mai are de așteptat până la numărul din mai 1950, când revista publică partida Maria Albuleț – Maria Grubea din runda a treia a campionatului feminin la șah din 1949⁵⁷. 

Precursoare a Daciadei, Cupa Unității Tineretului avea să consacre moda concursurilor școlare pentru mulți ani de aici înainte; la șah cel puțin, întrecerile inter-școli au continuat inclusiv în anii terminali ai comunismului românesc.  

O altă știre este legată de participarea modestă la Olimpiada Muncitorească de Șah⁵⁸ la care România nu a mai mers iar Iugoslavia a trimis o echipă de înlocuitori. Doar cinci țări au intrat în competiția adjudecată de Ungaria. 

În 1948, comuniștii numărau de la zero anii și manifestările, cum procedaseră odinioară credincioşii în cazul întemeietorilor de religii: primul an de la proclamarea republici, primul 1 Mai în democraţie, cel dintâi an al erei celei noi. E adevărat că în cazul religiilor renumerotările au fost în general impuse câteva generaţii mai târziu, dar comuniştii se considerau probabil mai aparte şi l-au proclamat pe 1948 drept Anul Zero al epocii comuniste chiar dacă acesta nici măcar nu apucase să treacă. De la el au pornit toate bornele iar șahul nu a făcut excepție: prima Cupă a Unității Tineretului, primul campionat național al RPR, primul campionat popular. „Evenimentul cel mai de seamă din ultima lună”, se poate citi în Editorialul numărului 10/1948, „este fără îndoială finala primului campionat naţional al Republicii Populare Române. Acest campionat, corespunzând cu debutul organizatoric al noului comitet federal, marchiază (sic!) – prin condiţiunile excelente prin care s’a desfăşurat – un important pas înainte, pentru mişcarea şahistă autohtonă. Sistemul de calificări, luat după regulamentul sovietic, şezătorile şahiste, concursul larg din partea presei şi al Societăţii Române de Radiodifuziune, interesul stârnit în rândul publicului, care a participat masiv, umplând până la refuz sălile de joc, sunt elemente noi, care demonstrează elocvent un început de maturizare al şahului românesc, aflat astăzi pe drumul cel bun, pe drumul popularizării în rândul maselor largi, populare”. Dintre toate, cele mai interesante par „şezătorile şahiste”, despre care nu avem multe detalii dar care ar putea eventual echivala cu un fel de conferinţe mai puţin formale ţinute de maeştri. În rest, dacă tot era vorba de piese de lemn, limbajul de lemn s-a asortat destul de rapid. Iată şi începutul editorialului: „Împreună cu ceilalţi confraţi întru sport, şi alături de toţi oamenii muncii, şahiştii au întâmpinat cu entuziasm ziua de 7 Noembrie, ziua în care s’au aniversat 31 de ani dela Marea Revoluţie Socialistă”⁵⁹. Paragraf care prefigurează viitoarele articole de fond al Revistei Române de Şah prin care calendarul ritualic comunist era şi aici marcat cu sfinţenie. 

Din editorialul semnat U. Fr.⁶⁰, cititorii numărului 10/1948 mai află că unul dintre cei mai constanţi „chibiţi” la campionatul naţional a fost scriitorul Camil Petrescu, primit în proaspăt înfiinţata Academie a RPR, (și care avea să fie în curând invitat să scrie un articol la revistă) şi că la Bucureşti, la Magazinul Stadion, există o expoziţie cu realizările sportive din URSS, printre ele „şahul figurând la loc de cinste”. Şahul sovietic e minuţios descris în prima jumătate a numărului: un articol despre compoziţia sovietică, altul despre noutăţile editoriale sovietice în materie de şah, altul despre campionatul pe echipe al republicilor sovietice, o notă privindu-i pe cei „30.428 de jucători calificaţi din Moscova”, „jocul copiilor în URSS” (un final de partidă al viitorului campion mondial Boris Spasski, pe atunci în vârstă de 11 ani, care e înfrânt într-un mod spectaculos de adversar – vezi diagrama de mai jos. Este probabil prima partidă a lui Spasski în RRŞ). Există şi o traducere de trei pagini a unui articol al lui Reuben Fine⁶¹ despre „jocul de mijloc”. M.M. (Milu Milescu) semnează un articol despre noua carte a lui Camil Seneca, Le Championnat du Monde des Echecs 1948 a la Portee de Tous, apărută la Paris. Cartea “e scrisă pentru marea masă a şahiştilor” iar autorul ei este „o figură dragă a şahiştilor din R.P.R., unde are atâţia elevi şi prieteni, încă de pe vremea activităţii sale la cercul Caissa⁶² şi a redactării neuitatei Cronica Şahului, din Adevărul Literar şi Artistic”. În prezent, scrie M. Milescu, Camil Seneca este una dintre cele mai proeminente personalităţi şahiste ale Franţei: “membru al echipei naţionale, maestru al partidei şi al problemei, finalist remarcabil, conferenţiar, ziarist, compozitor cu renume mondial, redactorul şef al revistei Le Monde des Echecs, fost redactor al revistei La Strategie, redactorul celei mai bune rubrici franceze (ziarul L’Aube), membru de onoare al Asociaţiei Problemiştilor Români”⁶³. Camil Seneca a mai fost pomenit elogios în revistă, în urmă cu mai bine de un an, în numărul 8/1947, unde apare informația că a părăsit România încă din 1927⁶⁴. 

Printre condeiele noi la revistă este şi cel al lui Mircea Pavelescu, care relatează despre campionatul naţional. În numărul 10/1948, sub semnătura lui, apare pentru prima oară în Revista Română de Şah cadrul interpretativ canonic al schimbărilor din viaţa sportivă din România în general şi din cea şahistă în particular: şahul nu mai e un scop, ci un mijloc, nu mai e rezervat unor pături sociale, ci e al poporului, participă la „eliberarea şi valorificarea marilor energii populare” şi se foloseşte din plin de modelul URSS-ului. „Decând sportul românesc s’a eliberat de profesionism devenind un bun al maselor şi în acelaş timp un mijloc de întărire şi valorificare a marilor energii populare, Organizaţia Sportului Popular abia pridideşte să consemneze toate talentele cari apar necontenit. Revoluţia care s’a desăvârşit şi în sport paralel cu revoluţia tuturor sectoarelor de viaţă începută la 6 Martie 1945, i-a schimbat şi semnificaţia, şi structura. Sportul din „scop în sine” a devenit „mijloc” iar manifestările sportive departe de a perpetua vechile duşmănii dintre grupări, cu adânci dedesubturi şovine sau în cel mai bun caz comerciale, au devenit exemple de loialitate şi camaraderie. Şahul nostru a avut enorm de câştigat de pe urma nouilor stări de lucruri. Urmând exemplul Uniunii Sovietice care în 31 de ani de existenţă a reuşit să-şi creeze un nivel de joc nemaiîntâlnit în nici o ţară din lume, RPR a înlesnit manifestările şahiste a (sic!) tuturor elementelor populare situându-se astfel pe drumul cel bun”⁶⁵. Ca dovadă a schimbărilor în bine, e prezentat anul competiţional bogat: campionatul inter-cluburi al capitalei, campionatul individual al capitalei, Cupa Uniunii Tineretului (vezi numărul 9/1948), campionatul naţional al elevilor, concursul Macabi⁶⁶, campionatul naţional de partide fulger şi campionatul naţional individual la care articolul se va referi mai pe larg. Bineînţeles, multe dintre titulaturile înşirate erau puţin exagerate. De exemplu, pentru campionatul „naţional” de blitz nu puteau veni jucători din întreaga ţară. Societatea se refăcea cu greu după război şi secetele din anii precedenţi, iar susţinerea recentă din partea statului nu apucase încă să ajungă la nivelul individual al şahiştilor. 

E deja o tradiţie la RRŞ de a descrie pe scurt performanţa fiecărui participant la campionatul naţional. În acest an, învingător a fost Toma Popa, urmat de Ştefan Erdelyi şi Ovidiu Troianescu. 

Turneul s-a jucat în strada Batiştei nr. 4 şi a avut pentru prima oară, din grija O.S.P.-ului care s-a ocupat de organizare, table demonstrative separate, care să nu jeneze jucătorii, “după toate regulele competiţiilor civilizate”. Prestaţia competitorilor a fost analizată individual. Descrierea acoperă o marjă largă de observaţii: de la calitatea jocului, la pregătirea psihologică, de la şarmul personal, inclusiv în rândul admiratoarelor, până la aranjamentele de la locul de muncă pentru a putea participa la concurs, de la anecdoticul unor situaţii până la suspiciunea de blat.  

- Toma Popa, campionul, e la prima performanţă de acest gen. El a câştigat totuşi de cinci ori titlul de campion pe Bucureşti. Stilul lui e „nespectaculos”, dar e apreciat de public pentru că e “modest şi calm”. A lăsat impresia că partidele lui mai degrabă au fost pierdute de adversari decât câştigate de el. “A dovedit o mare abilitate în a-şi salva partidele compromise”, de exemplu cea cu Troianescu, “care a fost o remiză de mare frumuseţe”.

- Ştefan Erdely e fost campion al României, „posesor al unei tehnici rafinate şi al unei solide culturi şahiste”. Partidele lui „sunt pline de idei şi de surprize tactice”.

- Dr. Octav Troianescu, campion în 1946, „este fără îndoială cel mai bun cunoscător al teoriei şahiste moderne dintre jucătorii noştri”. Are însă un mare defect: nu ştie să piardă. „O simplă remiză nedorită sau o pierdere îi atinge atât de grav moralul încât pentru câteva runde devine inexistent”. Aşa a fost şi în acest turneu, pe care în runda a zecea îl conducea cu două puncte avans faţă de următorul clasat. A pierdut însă la Mişu Rădulescu, „în poziţie câştigată”, şi şase runde apoi „n’a mai putut câştiga niciun punct întreg”.

- Ing. Mişu Rădulescu, „unul dintre cei mai talentaţi jucători ai noştri”, „foarte periculos la atac şi plin de resurse în apărare”. N-a fost totuşi în formă optimă.

- Petre Seimeanu, un alt fost campion al României, nu este la curent cu tendinţele noi în deschidere şi de aceea intră des în criză de timp. Îl salvează însă forţa de joc şi stăpânirea tehnicii finalurilor.

- Ioan Halic, şi el campion naţional la un moment dat, posedă „un stil arid, poziţional”. „Se află în eclipsă de formă din cauza îndelungatei absentări din viaţa şahistă”.

- Ştefan Szabo, revelaţia concursului. „Foarte agresiv şi plin de resurse, a făcut câteva partide senzaţionale câştigând contra lui Erdely şi Troianescu”. „Lumea spune că seamănă cu Charles Laughton când era mai tânăr, poate astfel se explică interesul pe care i-l arătau spectatoarele”.

- Gică Alexandrescu, „acelaşi jucător tenace şi excelent pedagog, bun şi rutinat jucător de final”, aflat însă „în condiţii fizice neprielnice”.

- Prof. Albert Braunstein, „singurul participant nescos din producţie în timpul campionatului naţional, a lăsat impresia că este obosit. (...) Are un puternic talent natural care ar trebui cizelat prin studiu.” Revista mai scris că Albert Braunstein încheie lotul candidaţilor de maestru, adică al celor care au realizat câte 12 puncte.

- Elevul Reicher Emil „nu mai e o promisiune pentru că a devenit un jucător format”. „Loial, dârz şi clar văzător, este tipul sportivului progresist”, care are calitatea „de a nu se lăsa impresionat de prestigiul nimănui”.

- Bălănel Ion, campionul Capitalei, a jucat „pripit”. „Atins de vedetism, Bălănel joacă de cele mai multe ori pentru galerie căutând câştiguri strălucitoare chiar atunci când îi stă la îndemână câştigul normal, bazat pe superioritatea materială. Plecat ca marele favorit al turneului, din cauza acestui cabotinism, Bălănel n’a reuşit să ajungă nici măcar candidat de maestru”⁶⁷.

- Isac Dickman a fost „elementul comic al acestui turneu”. “În nicio partidă n’a consumat mai mult de 50 de minute în timp ce adversarii lui împlineau trei sau patru ore. Este victima jocului de cafenea. (...) La Szabo s’a făcut singur mat ca în problemele feerice. Are stofă de mare jucător însă croiala temperamentului său este de patzer. (...) Se va putea numai cu greu corecta”.

- Solomon Israilovici „a fost victima încăpăţânării şi a stilului său încâlcit şi complicat. (...) Profesează un joc neştiinţific plin de perfidii şi de curse tipic jucătorului de handicap”.

- Eugen Costea a jucat mult sub nivelul său; în campionatul capitalei din 1947 ieşise la egalitate cu Toma Popa şi Braunstein. În a doua parte a concursului „a comis nişte gafe incredibile”.

- Ing. Ştefan Marton e „un foarte meticulos jucător de final”, cu un joc „care a avut de suferit din cauza ocupaţiilor profesionale”. „Dispărut din arena şahistă, Marton s’a dovedit original şi agresiv”.

- Dr. Romeo Alexandrescu a jucat corect, dar fără strălucire.

- Traian Ichim, campionul de anul trecut, „a arătat o formă excepţional de slabă”. „Nu s’a putut desbăra de celebra lui criză de timp. În partida cu Toma Popa a stat pe câştig însă n’a văzut un mat în patru mutări ceeace a dat naştere la unele comentarii defavorabile asupra fair-play-ului său”.

- Ing. Leonida Zetlin s-a prezentat sub nivelul său.

- Vasile Ciobanu nu cunoaşte „nici cele mai elementare noţiuni teoretice”. „Este un jucător cu totul empiric însă cu o concepţie proprie de joc care contravine ortodoxiei şahului dar cu care uneori obţine succese răsunătoare”, cum ar fi victoria la Toma Popa.

- Ernest Wasserman „se iroseşte inutil la jocul fulger”.

- Elevul Mihai Bălănel „are stofa fratelui mai mare”, dar este lipsit de „rutina concursurilor lungi şi mai ales de condiţia fizică necesară”.

- Paul Storojevschi, „deţinătorul lanternei a rămas aceiaş promisiune de anul trecut”⁶⁸.

După tabloul prestaţiilor, pe următoarele cinci pagini sunt prezentate mai multe partide din concurs, comentate de Ion Bălănel, Leonida Zetlin, Emil Reicher, Octav Troianescu, Alfred Braunstein şi Ioan Halic.

__________________________________

(Sfârșitul părții a cincea. Episodul patru poate fi citit aici). 

Nisipeanu joacă nemțește

La sfârșitul săptămânii, Dieter Nisipeanu a devenit campionul Germaniei la șah. Pornit ca favorit al turneului, Nisipeanu a confirmat calculul hârtiei și chiar dacă a avut doar o jumătate de punct în plus față de următorul concurent, a fost suficient pentru a-și adjudeca titlul. Astfel, șahistul născut la Brașov, cu ascendență săsească după mamă, are acum în palmares și campionatul Germaniei, și pe cel al României. El este membru al federației de șah germane din anul 2014. 

Nisipeanu nu este însă singurul șahist din România devenit campion în altă țară. În aprilie, Sabina Foișor a devenit campioana SUA la șah, după un turneu în care nu se număra printre favorite. Un alt șahist român care a jucat în străinătate dar a revenit acum la federația română de șah este Andrei Istrățescu. El a încercat în mai multe rânduri, fără succes, să ia titlul național în Franța. Dar e adevărat că în Franța concurența e un pic mai mare; de exemplu, media Elo a primilor zece jucători este de 2.645 de puncte, pe când în Germania, unde Nisipeanu are cel mai mare Elo, e de 2.621 puncte. 

Diagrama săptămânii

Soluția diagramei 66 va fi publicată în ediția următoare a rubricii ”În alb și negru”. 

Soluția diagramei 65 din numărul trecut: 1. Cxe6! Rxe6 2. Dd5+! Cxd5 3. Ng4+ Re5 4. Tf5+ Re6 5. exd5#

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.