De ascultat: fragmente din Jazz in Church 2019 (II)
În perioada 7-10 martie 2019, Festivalul Jazz In Church de la Biserica Lutherană Evanghelică din București construiește seria sa bine cadențată de opt concerte cu artiști „de import“ și două cu „autohtoni“, între care și ludicul matineu Jazz For Kids.
Episoadele cu muzicieni străini sînt, în majoritatea lor, premiere ale Festivalului, dar avem și bucuria unei revederi cu prieteni constanți ai evenimentului, prezenți, firește, alături de un nou proiect.
Publicul fidel déjà singurului și consacratului Festival de Muzică-spusă-și-Jazz, care – cu stăruință, dăruire și fler se întîmplă într-o Biserică bucureșteană – așteaptă, fără îndoială, cîteva rînduri care să anunțe datele și, mai ales, vedetele, căci locul este, vedeți bine, întipărit temeinic în conștiința și amintirile spectatorilor celor șase ani de experiențe muzicale celeste. Drept pentru care facem cunoscut rezultatul strădaniilor organizatorilor, Asociația JAZZ.RO, care, pentru ediția ce stă să (vă în)cînte, propune, ca în fiece episod al acestui mare serial, artiști maturi, dar și în devenire, care se adună la festival sosind din cele mai surprinzătoare puncte geografice, unele poli redutabili ai jazzului, altele o neașteptată revelație, toți protagoniștii fiind exemplari prin natura muzicii pe care ne-o propun și ne-o oferă „pe viu”, precum și prin calitatea, originalitatea interpretării.
Citiți aici prima parte a acestui articol. Iată cine, cum, cînd și, mai ales, de ce (să nu lipsiți):
Ziua 2, vineri 8 martie
1st set: Branka Parlić (SRB)
Întrucît rezonanța datei de 8 martie nu este neglijabilă, două concerte aparte, de o sensibilitate extremă, regaleaza publicul, spre deliciul ambelor genuri, iar cel susținut de pianista Branka Parlić, o ambasadoare a muzicii contemporane și a tehnicii de vîrf, va fi un alt punct forte al Festivalului și va marca un nou episod al atît de muzicalului și introspectivului serial Modern Solo Piano, ajuns în poate al zecelea an de emisie.
Doamna profesor Parlić a absolvit cu decenii în urmă Conservatorul belgrădean și, contrar tendințelor unei semnificative părți a artiștilor din fostul spațiu iugoslav, a rămas în țara natală, actualmente predînd la Academia de Arte din Novi Sad. Dar nu asta a făcut-o celebră în lumea largă, nu activitatea metodică și ordonată de cadru universitar, ci rîvna și noblețea de care a dat și da dovadă în abordarea repertoriului de muzică actuală, atît cel scris de către cei mai reputați și interpretați compozitori de astăzi (Part, Glass, Nyman, Vasks sau M. Monk), cît și o latură precursoare (Cage sau Satie). Muzică zisă minimalistă și chiar post-minimalistă, asta ar putea fi etichetarea precisă a artistei, însă pentru noi, publicul consumator propriu-zis, nu această catalogare contează cu adevărat, ci frumusețea, sentimentul, spleenul și bucuria debordante laolaltă în recitalurile marca Parlić. Dar și mai multe note de zece acordate atît de critică, precum și de către înșiși compozitorii, pentru transparență, eleganță și valoarea actului artistic, multe dintre versiunile pianistei Branka Parlić obțînînd sufragiul aproape universal ca fiind cele mai reușite puncte de vedere asupra lucrărilor abordate.
Artista susține o bogată activitate concertistică mai cu seamă în varianta de recital, dar și în aria muzicii de cameră, fiind prezentă în manifestări pe teme exclusiv muzicale, dar și în festivaluri de film sau în conferințe de muzicologie cu subiecte de actualitate. Uneori o putem urmări evoluînd la pian simultan cu proiecția unui film mut sau manifestînd în alte zone conexate cu muzica scrisă special drept coloană sonoră de către autorii săi favoriți, cei pe care îi promovează, întotdeauna în mod inspirat – Michael Nyman, Philip Glass, Nino Rota.
2nd set: Trygve Seim Quartet – Helsinki Songs (NO/FI/EE) E departe de a fi întîia oară cînd admirăm public frumusețea ieșită din comun a universului sonor nord-european, cu predilecție a celui scandinav, iar că această întinsă și nu foarte populată arie se arată, pe zi ce trece, drept loc geometric al creativității și trăirii muzicale autentice are, pentru mulți melomani, dar mai ales pentru fanii jazzului nou, déjà valoarea unui postulat. Din acest spațiu atît geografic, cît și spiritual, provine noul material discografic transfrontalier numit „Helsinki Songs” (ECM Records 2018), avînd drept semnatar un cvartet omonim condus de norvegianul Trygve Seim (1971), saxofonist și compozitor de mare amploare al zilelor noastre și unul dintre numele de rezonanță ce dau greutate oricărui eveniment muzical cu ambiții.
Trygve Seim a fost propulsat direct în categoria artiștilor de succes atunci cînd cei de la casa germană de disc orientată (și) pe jazz nordic, temuta ECM Records, i-au publicat întîiul album, undeva în finalul mileniului trecut. Artistul își produsese singur materialul și avusese mare trecere cu el, lăudat de critică și gustat de un public numeros, care aștepta de niște ani buni ca încă un mare saxofonist să apară dintre fiorduri, un al doilea Jan Garbarek. Așa l-au și perceput comentatorii muzicali și l-au portretizat ca fiind o voce foarte bine temperată a seducătorului instrument emblematic pentru jazz, care descinde din Garbarek și care, iată, ar putea oferi răspunsul mult-vehiculatei întrebări – cine să îi ia locul aceluia în Olimpul notelor. Dar această imagine nu este neapărat cea corectă și, în anii care au urmat, Trygve a demonstrat cu prisosință că este un muzician matur, unic, cu timbru propriu, un compozitor de prim rang și un autor complex de proiect, de melodie și interpretare, capabil să conducă experimente personale, dar și să le înnobileze pe ale altora, el fiind parte a mai tot ce se petrece important pe scena muzicală din Norvegia de azi, implicat alături de foarte mulți alți mari artiști în construcția jazzului de patrimoniu ce se scrie și cînta acolo. Includerea pe neobișnuitul album al lui Arild Andersen, „Celebration”, a unei splendide compoziții semnate de Trygve Seim, în rînd cu piese de Garbarek, Corea sau Jarrett, ne măsoară felul în care titanii, în cazul de față Arild, îl cîntăresc pe mai tînărul, dar la fel de dăruitul lor coleg, Trygve Seim, un suflet de poet într-un trup de călugăr, o inimă de sportiv cu o minte de dirijor.
Discul Helsinki Songs este, cu siguranță, unul dintre cele mai romantice ale artistului, melodia și emoția directă fiind atribute ale fiecărei piese, toate avîndu-l drept compozitor, iar formula în care a ales să îl imprime și să îl interpreteze pe scenă este, de asemenea, epatantă și de o consistență greu de echivalat. Contrabasul este mînuit de partenerul constant al lui Trygve de carieră, de studio și de concert din ultimii douăzeci de ani, un foarte versatil și prolific as din peisajul boreal, o déjà veche cunoștință a publicului nostru – Mats Eilertsen (1975), bateria revine unui mare muzician finlandez numit Markku Ounaskari (1967), poate cel mai subtil jazzman finlandez de astăzi, cel în „subordinea” căruia Trygve evoluează atunci cînd îl însoțește pentru a colora și mai viu, în concerte, fantasticul proiect folk-jazz al lui Ounaskari – „Kuara”, iar „povara” instrumentului-rege este distribuită pe umerii estonianului Kristjan Randalu (1978), pe care l-am aplaudat cîndva alături de Dhafer Youssef, devenit în timp unul dintre muzicienii-cheie ai noului val, cu accente și pe muzică clasică, și în jazz, și leader, și sideman, totul cu temeinicie, precizie, har, un pianist care va face multe, și mai multe valuri. Să fiți siguri, sînt cel puțin patru simfonii ce își disipă parfumul în acest buchet de flori ale Nordului.
Foto: Trygve Seim Quartet