Viața la 70+
Emil Cioran definea bătrânețea ca fiind „perioada din viața omului în care organele corpului încep să intre în grevă sau să-și dea demisia“.
Personal, mă aflu în această perioadă, ba chiar la 70+++, cu speranța să mai prind macar o vîrstă palindromică. Și cum mă consider un defazat, decrepit sau expirat, vrînd-nevrînd, cred că sînt obiectiv pentru că spun și scriu după ce privesc în jurul meu și dupa ce mă uit la mine.
E o vîrstă deloc confortabilă, nici comodă și nici convenabilă. Ba dimpotrivă, e greu suportabilă, deoarece de acum bătrînețea își intră în drepturi depline, e perioada care e mai aproape de moarte decît toate celelalte perioade ale vieții. În care „încetăm să ne mai gîndim la viitor deoarece vine destul de repede“ (Albert Einstein). Este vîrsta la care începem să renunțăm la longevitatea vieții și ne grăbim cu voia noastră și sprijinul altora (se știu ei cine sînt) să prindem infinitul vieții de apoi. Este vîrsta la care ne e greu să alegem între o sănătate bolnavă și o boală sănătoasă, cînd uităm de bucuria succesului și ne împăcăm cu amărăciunea eșecului.
E perioada cînd gîndurile negre din nopțile albe (cînd somnul o ia pe cărări pierdute) se instalează confortabil, cînd memoria nu mai e ce-a fost odată, cînd metabolismul o ia razna, cînd aia cu coasa ne tot dă tîrcoale, cînd visele devin coșmaruri, eșecurile nu ne mai ocolesc, necazurile ne ajung mai ușor din urmă, bolile n-au milă și îndurare, prieteniile se fac țăndări și cioburile înțeapă rău.
Ei bine, la noi, la români, bătrînețea e și mai grea și mai urîtă decît la alții. La noi, oamenii devin moși și babe mai repede, în avans sau în devans, îmbătrînesc prematur și devin boșorogi boșorogiți de vîrstă. Deja pe la 40 de ani, cînd apar primele fire de păr alb, cei din jur zic că deja ești cam petrecut, apoi auzi pe la știri că un bătrîn de 50 de ani a fost lovit pe trecerea de pietoni, iar dacă la 60 de ani ieși să mai iei o gură de aer, îi auzi pe tineri: ,,ia uite și la ăsta, îl caută moartea pe-acasă și el se plimbă prin parc“. Mi-e și rușine să vă spun ce se-ntîmplă pe la 70 sau 80 de ani.
Niște nevolnici, învîrstniciți de vîrstă, la care sufletul nu li se mai de dezgheață, chipul lor e un monument de tristețe, iar trupul lor e un monument de carne în care s-au cuibărit toate necazurile, durerile și bolile pămîntului. (...)
Deci nici eu nu știu dacă sînt pesimist sau optimist. Dar știu că o echipă de specialiști din varii domenii, condusă de Fredrik Colding, a creat și lansat pe piață un dispozitiv botezat „Tikker“, un fel de ceas digital de mînă care afișează continuu cît mai are de trăit utilizatorul lui (în ani, luni, zile, ceasuri, minute și secunde). O bazaconie pe care pesimiștii o numesc „ceasul morții“, iar optimiștii, în frunte cu creatorul ei, îi spun „ceasul vieții“, deoarece ne arată cît mai avem de trăit.
Dedic acest articol nepoților mei, Ioana, Tudor și Matei.