"Tineri întru nimic admirabili..."

Stimate domnule Cosaşu, 

Sînt de acord cu dvs. că, de dragul unui anticomunism de paradă, numeroşi oameni de cultură români trec cu prea mare uşurinţă peste antifascismul necesar (precum în situaţia de a combate Noua Dreaptă). Pe de altă parte, aproape c-aş îndrăzni să vă bănuiesc de „deviaţionism“ de la salutarul dvs. extremism de centru în cazul laudei pe care i-o aduceţi acestui film. Recunosc că nu l-am văzut, deci nu mă pot pronunţa asupra valorii sale artistice. Am avut însă şansa de a studia ceva mai amănunţit istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, mai ales cu privire la România, încît să pot afirma că „rezistenţa utecistă“ este doar o convenabilă invenţie istorică a comuniştilor (români/sovietici, aproape că nu mai contează), menită să le scuze laşitatea din timpul războiului (oarecum asemeni mitului Rezistenţei Universale, de care s-a prevalat cu şiretenie Sartre) şi să le edifice în imaginarul public postura de „eliberatori“. Dar, să zicem că acest detaliu nu este adevărat şi au existat, totuşi, tineri comunişti care să încerce o cît de firavă rezistenţă antifascistă încă din timpul războiului. Vă mărturisesc că nu i-aş găsi întru nimic admirabili, căci a lupta împotriva unei iluzii ideologice de dragul alteia nu face decît să adîncească problema (conduce la radicalizarea moderaţilor, la false dileme – sic! – politice, de nerezolvat etc.). Îmi susţin această poziţie cu atît mai mult cu cît au existat minţi şi voci lucide care să respingă ambele totalitarisme încă din perioada războiului, operînd pe edificiul argumentativ al liberalismului clasic (mă gîndesc aici îndeosebi la Nicolae Steinhardt şi Mihail Sebastian, care m-au învăţat cel mai bine diaristica drept proces aspru-scrutător al conştiinţei). Vă rog să luaţi seamă şi de această umilă notă dilematică – sper eu, şi destul de diplomat(ic)ă.

Numai bine, 
Gerula 

N. red.: La rubrica sa din acest număr, Radu Cosaşu răspunde – în spiritul Dilemei vechi – acestor obiecţii.

Mai multe