O revoltă

În ultimul deceniu, din cauza mediatizării anumitor personaje şi a anumitor tipuri de divertisment, vocabularul şi conştiinţa publică s-au îmbogăţit cu o culegere de zicale şi sintagme care mai de care mai lipsite de substanţă. Cu toate acestea, unor expresii li s-au atribuit semnificaţii profunde, iar personajele emitente au primit gratularea şi simpatia publică.

 Apare revolta: sîntem, ca neam, chiar atît de săraci în replici şi-n metafore? E limba română bătrînă şi impotentă? Sîntem predestinaţi să acumulăm atît de multe exteriorităţi negative?

Personal, nu cred că se impune asocierea unui răspuns afirmativ la toate întrebările de mai sus. Cred în limba română, chiar aş paria că într-un viitor îndepărtat ceva se va schimba şi în bine. Cred că avem context, muze şi surse de inspiraţie generatoare de compoziţii fericite.

 Se ridică atunci veşnica întrebare: ei, şi atunci, ce naiba ne lipseşte? De ce depozităm în noi atîta mahala? Deşeurile din ultima campanie prezidenţială (în care cheltuiala de energie şi emoţie negativă a fost proporţională cu importanţa demnităţii rîvnite) s-au păstrat şi, mai rău, s-au alterat, miasmele acestor reminiscenţe ironice, patetice, arţăgoase şi înţepătoare continuă, prin intermediul canalului TV, să ajungă şi în prezent la noi. Sîntem lîngă gunoi, conştienţi de mediul îmbîcsit, dar nu ne putem salubriza inima, limba, spiritul şi viaţa şi constatarea e că sîntem încă săraci în bogăţie sau bogaţi în săracie.

Flacăra violet? Oh, grea ispită. În ultimele luni, „flacăra violetă“ a devenit un fel de „m-ai înţeles“ sau „pac-pac“ gigibecalian.
 La unii realizatori TV de la noi întîlneşti caracteristici de „băiat de cartier“ la nivel profesional. Identific în asta tot o formă de tiranie. Sîntem alimentaţi zilnic cu aceeaşi hrană mediatică, primim zilnic doza de banal şi, dacă nu reuşim să digerăm şi să transformăm răul în lehamite, vom ajunge să rîdem cu poftă la orice divagaţie, la orice ciripit insalubru al vedetelor publice din România.

E rău că pe lîngă prostiile emise de ei, mai dobîndim şi o oarecare simpatie pentru astfel de personaje. Să fim sinceri şi să recunoaştem că, atunci cînd îl vedem la TV, Vanghelie, în „naivitatea“ lui, nu ne pare deloc rău şi corupt, accentul lui, felul împleticit de a gîndi şi de a exprima „idei“ ne binedispune, ne amuză şi rîdem, rîdem ca la o glumă bună. Atunci cînd media e plină de Gigi Becali, Vanghelie, Sexy Brăileanca, de fapt, ni se prezintă un model de divertisment şi de cultură consumat de o bună parte din popor. Atunci cînd rîdem de Vanghelie rîdem şi de noi.

Nu ne împiedică nimeni să fim o ţară a poreclelor şi a mişto-ului, dar, uneori, odată cu mişto-ul, vine şi diminuarea înţelegerii realităţii. Gigi Becali ne pare natural, creştin şi filantrop, suporter şi patron, sprijinitor al fotbalului românesc. Ne e milă de el şi ni se înduioşează inima cînd e încolţit de jandarmi chiar la el acasă şi apoi depus la răcoare; simţim compasiune văzîndu-l în cătuşe şi nutrim revoltă împotriva hoţilor; simpatizînd cu păstorul îndurerat, reluăm şi noi (doar în gînd) refrenul biruitor transformat din scandare în rugă: „Free Gigi, free Gigi!“. Percepem apoi ieşirea din arest ca pe o victorie publică împotriva sistemului, aliaţii arestatului ajungînd să vorbească despre providenţă divină, postul Paştelui etc. E drept, ne mai dispare mărinimia şi începem să-l dojenim cînd înjură de mama focului pe la televiziunile cu audienţă, dar în continuare ne e simpatic.

Orice „Gigi“ coleg de serviciu, rudă sau vecin care împrumută gesturi şi atitudini ale tizului celebru creează un pol de farmec în jurul lui. Vulgarul şi ruşinea sînt pedepsite şi puse la colţ. Rîdem cu subînţeles la reclame de genul „Sănătate şi virtute / S-avem bani, s-avem ce... bea“, dar poate, în gîndul nostru, îl corectăm pe Cornel Palade modificînd versurile, păstrîndu-le însă rima şi muzicalitatea. „Prostănacul“ lui Iliescu e pe buzele tuturor duşmanilor lui Geoană, indiferent cît de pretenţioşi şi elevaţi se dau. La urma urmei, nu e nimic rău în a face băşcălie.

În mai toate editorialele sale din Evenimentul zilei, Mircea Mihăeş se foloseşte de „Chuky“ atunci cînd dezbate teme PNL. Referirea la Mircea Geoană se face folosind apelativul pus de mult mai inteligentul Ion Iliescu. „Ruşnică, ruşinică“, „surprize, surprize“ sau „bă, mă leşi“ sînt mai bine tolerate pentru că vin din partea unor atitudini voit ironice sau satirice, de o factură profesională mai ridicată, dar asta nu justifică folosirea lor ca tic verbal. Acum avem un jargon media construit din colectarea inepţiilor repetate la TV. În interbelic întîlneai jargonul francez. Am involuat.

Pe vremea aceea, Caragiale s-a îndeletnicit cu toate astea. Din fericire, se găseşte cineva care încearcă să facă acum acelaşi lucru. Radu Paraschivescu, asumîndu-şi rolul lui Caragiale, colecţionează o seamă de astfel de vorbe, numai că, după cum bine mărturisea, oboseşte în a contabiliza atîţia „Mitică“ fără farmec.

 Ar trebui să ne iubim mai mult în situaţii de unu-la-unu cu inteligenţa, în ring cu cultura e mai înţelept să filtrezi emisiunile, elementele şi evenimentele demne de urmărit, ar trebui să ne doară tare cînd ne însemnăm cu fier roşu în memorie astfel de goluri verbale şi culturale. Să interzicem uşii inimii noastre orice intruziune de fad. De ce nu avem oare putere şi poftă de măreţie, de superioritate? Media e vinovată? Mare parte din ea, da, însă responsabilitatea selectivităţii şi autoformării ne revine.

„Flacara violetă“ e banală. Rezultă că noi sîntem ori banali, ori bananieri de folosim din ce în ce mai des astfel de sintagme în vocabularul nostru.

Nu sîntem nici ţara flăcării violet, nici a Elodiei, a OTV-ului sau a lui Garcea.

Sîntem ţara lui Caragiale, o ţară a misterelor, paradoxurilor şi a întrebărilor cu răspunsuri simple, pe care însă nu le găseşte nimeni.

Adam Sergiu ADRIAN