O neplăcută experienţă personală
Stimate domnule Pleşu,
Cunoscîndu-vă spiritul dilematic declarat, îmi permit, cu politeţea care se impune, să vă combat parţial teza din ultimul articol, avînd de partea mea argumentul unei neplăcute experienţe personale. Iată despre ce este vorba. În cadrul unui concurs organizat de Ambasada Franţei pentru acordarea unor burse de studiu, am avut curajul de a propune un proiect, care a şi fost apreciat, de vreme ce am fost chemată la Bucureşti pentru a-l susţine. Comisiile erau formate din persoane de prestigiu, drept pentru care nici nu le voi menţiona aici. Oricum, nu cu ai noştri conaţionali am să mă bat în aceste rînduri, ci cu distinsa – doar la prima vedere, din păcate – doamnă din Franţa, universitară, de bună seamă, care prezida comisia ce m-a evaluat pe mine. Impropriu spus „pe mine“, de vreme ce proiectul ar fi trebuit analizat, iar nu persoana care l-a redactat, şi cu atît mai puţin ideile acesteia.
Şi iată cum am fost nevoită a suporta, minute nesfîrşite, încălcarea, rînd pe rînd, a principiilor stipulate în documentul pe care l-aţi criticat dvs. în articol. Cu vocea ridicată ce trăda o bruscă ieşire isterică, cu privirea ironică şi mult patos deplasat, doamna în chestiune a declamat irelevanţa proiectului propus de mine, oferind în final gestul suprem şi teatral de a arunca dosarul pe masă, cu dispreţ. Degeaba colegii ei de masă au încercat o calmare a spiritului frămîntat, simţindu-se vizibil stînjeniţi de situaţie. „Doamna“ era deja mult prea înfierbîntată pentru a permite o temperare.
Ei bine, vă gîndiţi – şi pe bună dreptate – că proiectul respectiv nu valora nici cît o ceapă degerată. De era aşa, aş fi bifat cu demnitate un eşec şi aş fi învăţat lecţia ce se impunea, fără a face o dramă din asta. Dar nu. Problema era alta. I-am atins, rafinatei doamne, o coardă sensibilă a spiritului: abordarea ideologică implicită în proiectul meu i-a rănit firea proletară. Pe scurt, doream să arăt, prin ilustrări filmice, că trauma lăsată de o dictatură găseşte căi diferite de refulare în anii de dezmorţire ai post-dictaturii. La auzul pomenirii comunismului din ţara mea, a izbucnit peroraţia şi înflăcărarea evaluatoarei. Ceea ce a pus paie pe foc a fost îndrăzneala mea nemaipomenită de a insinua o comparaţie contrastantă cu post-dictatura franchistă, demonstrînd că există destule asemănări, filmul fiind o artă cu un limbaj universal, indiferent de ce orientare politică era regimul castrator. A fost mai mult decît putea înghiţi doamna.
Dacă, printr-un fericit context, ar fi existat un document precum cel al Comisiei Europene, aprobat de Instituţia organizatoare a concursului, desigur că aş fi avut ocazia de a depune o contestaţie şi de a cere dreptul la nişte scuze, fie ele chiar exprimate pe un petic de hîrtie, însoţit de o ştampilă oficială. Cu atît mai mult cu cît, din comentariile făcute, am putut deduce că doamna nu avea nici un fel de competenţă în domeniul pe care urma să-l cercetez. Dar aşa, nu îmi rămîne decît să povestesc mai departe experienţa mea, sperînd ca următorii candidaţi să aibă parte de mai multă politeţe, de un ton rece, analitic, de evitarea expunerii părerilor personale ale juriului şi de absenţa desăvîrşită a ironiei, care, oricît de pueril ar suna, poate avea rolul de a indispune un catindat echilibrat, optimist şi foarte departe de pragul colapsului emoţional. Fără ca pentru aceasta să fie necesar vreun azil în care acesta să fie oblojit. Ci doar să fie respectat.
Domnule Pleşu, vă înţeleg perfect nemulţumirea. Sînteţi, la rîndul dvs., evaluator de proiecte şi vă simţiţi lezat de astfel de recomandări, tocmai pentru că pînă acum le-aţi respectat din pur bun-simţ. Însă nu toate persoanele aflate într-o astfel de poziţie au simţul logicii pe care această poziţie îl presupune, de acolo necesitatea de a redacta cîteva rînduri care să normalizeze pe undeva acest raport juriu-candidaţi, pentru ca el să nu devină, peste noapte, o dezmăţată relaţie opresor-condamnat, din care cel de-al doilea să rămînă doar cu un simţămînt de neputinţă, uneori nemeritat.
Cu stimă şi numai gînduri de bine,
Oana PRESECAN
Cluj-Napoca