"It's music, and I like it!" - Miles Davis

Nu pot să scriu despre Miles Davis decît confesiv, visceral, din postura nocturnă a insomniacului care-şi cultivă, cu narcisim moderat, sper, biografia.

Recunosc, sînt un senzorial: cubismului cerebral şi geometric îi prefer linia fluidă, voluta, la fel cum epopeea cerebrală a lui Valéry se aşază mai jos decît febrilul plonjon al lui Rimbaud în vidul Necunoscutului. Cît despre poveste, frumuseţea ei stă în urma, în parfumul pe care-l lasă după ce memoria şterge conturul personajelor şi al eroismului sau laşităţii lor – lucrul ăsta nu e un capriciu de estet, nici stilistică goală, ci urmarea unei memorii precare.

Aşadar, în locul poveştii... o fotografie. Fotografii marilor muzicieni, urmînd imperative comerciale, stăruie în stereotipul cadrelor tip muzician + profil + instrument + clarobscur + palmă dreaptă, stîngă susţinînd tîmplă dreaptă, stîngă. Sau genul incognito – muzician transpirat, aplecat asupra instrumentului său, sugerînd simbioza totală (sigur, nimeni nu neagă că ea există) – imagine pregătită, evident, cu minuţiozitate, într-un studio.

Miles Davis nu a scăpat nici el de graba tipografilor de a vinde calendare şi postere. Există, totuşi, o fotografie în care ochiul fotografului este tandru, cald, uman, lipsit cu totul de răceală profesională şi de indiferenţă suverană: Miles e aşezat pe un scaun simplu, cu spătar alb sau crem (imaginea e alb-negru, iar tonurile intermediare pot înşela foarte uşor), îmbrăcat lejer – mînecile suflecate ale cămăşii, pantalonii călcaţi neglijent – greutatea corpului lăsată în braţul drept. În mîna stîngă, aşezată liniştit pe genunchi, o ţigară aprinsă. Chipul e luminat de un zîmbet larg, copilăresc, pe care ridurile din fotografiile mai tîrzii s-au străduit în zadar să-l sluţească. Nimic din artistul rece, superior, însingurat, cu care s-a obişnuit un public pentru care arta „e treaba artiştilor“, niciodată şi a lor, şi pentru care bîrfa biografică este singura formă de participare emoţională. Îmi place imaginea asta şi pentru că pot „citi“ în ea – dacă fotografia este, etimologic, „scriere cu lumină“, de ce nu ar putea fi citită? – ceea ce nu m-aş încumeta să exprim în cuvintele salubre, igienice ale muzicologilor (nici nu aş şti cum, de altfel), ci în ritmul imperfect, nestatornic, al emoţiei. Căci omul întreg stă în zîmbetul acela larg: neastîmpăr creator, vibrant, versatil. Între muzicienii de jazz, Miles Davis întruchipează o formă singulară de eroism natural, fără ostentaţie şi fără încrîncenări orgolioase. S-a întîmplat (i s-a întîmplat) ca fiecare înregistrare să împingă limitele jazz-ului, să-i pună în discuţie limbajul şi soluţiile. Nu a stăruit într-o formulă mai mult decît pentru a-i explora resursele expresive, nicidecum tehnice, pentru că sensibilitatea i-a orientat mai bine imaginaţia, decît studiul acerb. Scopul lui este expresia, nu forma.

Aşa se explică faptul că albumul său Kind of Blue (Columbia, 1959) reprezintă media perfectă între tempo-ul agresiv, năucitor al bebop-ului şi contrapunctul isteric al free jazz-ului. Ambele extreme, una dominată de rigori formale, cealaltă – de imperative inovatoare, sînt în egală măsură artificiale, „datate“, iar cronologia muzicală a secolului al XX-lea le-a lăsat în dicţionare sau în arhivele personale ale împătimiţilor. Kind of Blue este adevărata definiţie a virtuozităţii născute, paradoxal, din simplitate, şi nu din trudă atletică. Golită de expresie, ea nu e decît o maşinărie sofisticată, un produs splendid şi lipsit de sens pentru ceilalţi, reduşi la muţenie admirativă, mai puţin la înţelegere şi participare. Kind of Blue temperează orgoliul şi frustrarea copilului bastard al muzicii – jazz-ul afro-american – de a se măsura cu muzica europeană, înaltă, academică. Căci jazz-ul este, în cel mai înalt grad, contagios: odată instalat, se răspîndeşte cu repeziciune în aerul pe care-l respiri, în culorile pe care le vezi, în ochii femeii pe care o iubeşti, infectează ţesuturile sufletului (cred că şi sufletul are straturi, sertare, vase comunicante, nu e un sac gol în care depui regulat patetisme).

Citind felurite cronici, mai mult sau mai puţin reuşite, ale albumelor din perioada ’58-’70 (pentru sesiunile Beaches Brew n-am încă organ), m-a amuzat de fiecare dată limbajul îmbîcsit de superlative, majoritatea din categoria enormului, supraumanului, cosmicului etc. Toate acestea dădeau un aer patetic textelor, dacă nu chiar funebru, ca şi cum muzica începe şi se sfîrşeşte ba cu Milestones, ba cu Sketches of Spain sau Quiet Nights.

Se poate vorbi cu seriozitate despre această fiinţă plăpîndă, firavă – fără a zvîrli complet în ridicol obiectul admiraţiei – în categoriile fabulosului, ale basmelor urbane cu zmei şi eroi îndrăgostiţi planînd printre zgîrie-nori? Se poate vorbi savant despre muzică în termenii unei poveşti cu incipit, punct culminant şi final? Răspunsul, simplu, definitiv, rămîne cel pe care Miles Davis l-a dat jurnaliştilor munciţi de întrebarea dacă Sketches of Spain este sau nu este jazz: „Well, it’s music, and I like it!“.

Alexandru FUNIERU

al_funieru@yahoo.com