Gesturi rare

M-am îndemnat să scriu, ca urmare a unor observaţii uluitoare, prilejuite de participarea la o conferinţă, al cărei subiect a fost un anumit fel de poezie, la Universitatea din Cluj, seara, în amfiteatru plin cu studenţi şi cu persoane mai în vîrstă. Poetul – n-am să-i spun numele – era o persoană matură, cu o tinereţe distinsă în gesturi elocvent temperate, fără morgă intenţionat intelectuală, vorbitor bun, relaxat şi cald. Locul unde mă aflam, în sală, m-a fixat în traseul unui dialog surprinzător, care mi-a descoperit o alegere posibilă, pe care, noi toţi, o facem mult prea rar, în familie.

Soţia poetului era aşezată imediat în spatele meu, iar el o căuta, vorbind, cu privirea. Nu o privea întrebător, nu cerea ajutor, pur şi simplu ochii lui reveneau din sală, căutînd-o mereu, ca pentru o confirmare a prezenţei ei acolo, o nevoie permanentă de contact vizual şi, poate, de suport. Pentru că, deşi tot ce spunea el era neşovăielnic şi limpede, părea că, vorbind sălii, poetul i se adresa, în acelaşi timp, în particular, soţiei lui. Iar doamna îi răspundea. Abia auzit, desigur, numai în imediata ei apropiere, şoptea mici replici sau îngîna cîte un cuvînt în prelungirea celor spuse de el. Îi sesizam, uneori, mişcarea de aprobare din cap, distingeam o vorbă în completare la cuvintele lui. Nu deranja pe nimeni, era desăvîrşit de discretă, probînd o incredibilă relaţie mentală cu soţul ei, în mijlocul unei săli pline. Dacă nu ştiai cine este, o credeai doar o persoană captivată de subiect.


Nu-mi venea să cred: asistam la un dialog graţios şi fermecător, perfect natural, în balansul vocilor – a lui sonoră, puţin guturală, a ei şoptită delicată. Desigur că nu se aflau împreună, într-un asemenea cadru, pentru prima dată. Cu toţii ştim cît de bine se cunosc, reciproc, soţii şi cît de familiare le sînt reacţiile, atitudinile, schematismele, precum şi ideile serioase şi motivaţiile profunde. E de presupus, deci, că doamna îşi cunoştea foarte bine soţul şi, de asemenea, că lui îi era cunoscut modul ei de a gîndi. Şi, cu toate acestea, în întreaga sală, timp de două ore, doamna a fost cea mai sinceră ascultătoare a lui.

N-am ştiut prea bine la ce asistasem. Abia acasă soţia mea – femeie şi ea, nu? – a descifrat sensul întîmplării, pentru mintea mea şi a numit-o precis: era admiraţie pură, ceea ce-şi dăruiau cei doi. Un cadou fragil pe care, de cele mai multe ori, uităm să-l oferim, în familie, celui de lîngă noi – soţ, soţie, copil. Şi care nu costă decît atenţie. Dar care rodeşte însutit, în încrederea în sine a celui care îl primeşte; şi care scoate din noi tot ce avem mai bun – recunoştinţa, dragostea, generozitatea. Cei doi soţi dovedeau, atît de evident, dar numai pentru norocoşii aflaţi în preajma doamnei, ceea ce, eu unul, nu văzusem niciodată pe viu, şi mai mult chiar, am putut să-mi amintesc, astfel, cît de rar am avut, eu însumi, inspiraţia durabilă a unei asemenea atitudini. M-am întrebat dacă cei doi erau conştienţi de faptul că se manifestau, natural, într-o relaţie formidabil de spectaculoasă, dar, paradoxal, discretă. Am convingerea că ştiau exact ce fac. Era modul lor de a respira împreună.

Domnule, cît de des îi declaraţi soţiei admiraţia? Doamnă, cînd îi arătaţi soţului admiraţia dvs.? Părinţi, de cîte ori le spuneţi copiilor că îi admiraţi? 

Mihai IDU