Cu deşteptăciune despre prostia celorlaţi

Un titlu potrivit gunoierului Doolittle, care, în My Fair Lady, îşi exersează calităţile de cabotin, pentru şantajarea profesorului Higgins. Spumosul personaj, jucînd rolul de tată responsabil, îşi defineşte pretenţiile ca fiind deloc mari şi are deşteptăciunea mucalită de a forţa lucrurile, printr-o întrebare, nu ştiu cît de retorică: „Mult e cinci lire? Io vă las pă dvs. să judecaţi, dom’ derector, că prost nu sînteţi. Ori… sînteţi?“. Provocarea a fost aruncată în faţă, ca un hohot de rîs: dacă îi dă banii, profesorul acceptă şantajul gunoierului, refuzînd să fie un prost, în logica întrebării. E limpede, nici un deştept închipuit nu are la îndemînă răspunsul adecvat la întrebarea unui prost care face pe deşteptul. Iar dacă acesta posedă şi un simpatic instinct primar, deşteptul adevărat se ascunde înapoia umbrei sale, ca să poată face, cătinel, cel mult trei paşi. Un pas dilematic la început, altul politic în continuare şi ultimul, pasul personal.

E dilematic să întreb dacă exemplul de mai sus poate fi, sau nu, unul definitoriu atît pentru genul proxim cît şi pentru diferenţa specifică? Cum recunoaştem un prost? Am să spun ce definţie am auzit eu, venind dinăuntrul unei minţi erudite: prostul este acela care, aflat în posesia tuturor informaţiilor privitoare la un subiect, nu e capabil să le aşeze cap la cap şi să emită, în şir logic, concluzia potrivită. Pentru deştept, domnul acela erudit avea o definiţie complet diferită, pe care n-am s-o spun aici, deşi se află în subiect. Şi cum să gîndim această idee? Cel mai la îndemînă gest ar fi să ne privim în oglindă, cu cîte un ochi, alternativ. Pentru că privirea binoculară e una care ne minte dintotdeauna, fiind întoarsă înspre noi înşine. Vedem dublu. Este gunoierul, ireversibil un prost şi profesorul, fără dubiu, deşteptul? Sau, în spirit dilematic, amîndoi sînt, pe rînd, feţele zeului roman Ianus? Una priveşte înainte, cealaltă înapoi. Împreună, ca dublă imagine a aceluiaşi cap. Alternînd seriozitatea cu rîsul. Trăind prostia după deşteptăciune şi invers. În pas şovăielnic.

Apoi, gîndind lucrurile în shortcut real, întotdeauna deştepţii abili au făcut rost de banii lumii, iar proştii s-au pricopsit cu iluzia ameţitoare că nu mişcă nimic în istorie, fără contribuţiile creierelor lor cultivate. Pîine şi circ. Partea cu circul este garantată deja, e drept că pîinea încă e scumpă, dar parcă răbdăm mai bine de foame dacă avem arenă în parc. Oare vom ajunge, după mintea lui Issac Asimov, să trăim ca într-un joc pe computer? Ca atunci cînd, cu o apăsare de tastă, mereu aceeaşi, copilul „dă gol“ în screen şi mută, astfel, realitatea în zona virtuală. Ăsta e pasul politic. Şi cel decisiv, din păcate.

Pentru ca să facem împreună pasul personal, vă rog să accesaţi YouTube şi să scrieţi cuvintele „limba română“. Primul filmuleţ e cel în care veţi auzi despre Stănescu Ferdinand, brav locatar al „pentişiarului Iaşi“, „bolnav cu toate boalele, cu toate capu’, cu capu’, cu toate, cu boalele, cu diabetu’, cu mai multe… cu o tomor la cap“, agresat noaptea de năvala „bezmeliţei“ cu cagule, ocazie cu care „două fete sînt la spital împuşcaţi“. „Şasă cai sau maxim’ doi“ a rămas în urmă… E de rîsu’ lumii şi în prelungirea lui, am să mai spun ultima povestioară: la rabin vin doi împricinaţi să-şi prezinte, pe rînd, problema în litigiu. Ascultîndu-i, rabinul răspunde identic, fiecăruia dintre ei: „Fiule, ai dreptate“. Un al treilea, care a asistat tăcut, îşi formulează îndoiala că aceleaşi cuvinte, adresate pe rînd celor doi, ar putea rezolva chestiunea. Şi răspunsul vine, năprasnic: „Fiule, şi tu ai dreptate“. Dialogul surzilor e o amintire.

În încheiere, scuzaţi afirmaţia proastă, eu cred că există proşti care citesc şi proşti care nu citesc. Şi declar că simt o voluptate prostească atunci cînd afirm că proştii care nu citesc sînt mai proşti decît proştii care citesc. Şi mă încăpăţînez să cred, în prostia mea, că asta contează.

Mihai IDU

idumihai@yahoo.com