Concordanţă discordantă

Concordia discors este maxima latinească ce defineşte cel mai bine controversata Lege a educaţiei. O lege care ar trebui să jaloneze viitorul educaţiei al cărei prezent îl ştim şi care din păcate nu e aşa cum ni-l dorim. Şi asta pentru că educaţia, învinsă, dar nu înfrîntă, aşteaptă răbdător un moment oportun şi o aşezare favorabilă pentru a ferici din nou poporul român. Fericire pe care nu o poate însă aduce prin propriile sacrificii şi înrobirea slujitorilor ei.

O lege care din păcate oscilează între sublim, ridicol şi şocant, în sensul că include destule articole în deplină concordanţă cu aşteptările dascălilor, părinţilor, elevilor şi studenţilor, dar şi multe lucruri în totală discordanţă, care nu numai că nu se suprapun cu dorinţele partenerilor sistemului, ci sînt în total dezacord cu ele. Sînt constatări după o foarte scurtă perioadă de dezbateri publice, dar mai ales după discuţiile aprinse şi contradictorii din comisia de specialitate din Parlament.

 O lege care „stă la coadă“ şi speră să fie dezbătută şi aprobată în regim de urgenţă, alături de Legea salarizării şi Legea pensiilor. O companie care nu pare şi nici nu este o simplă coincidenţă. V-o confirmă un dascăl care, în timp ce scrie aceste rînduri, este un vechi salariat, iar la apariţia lor în revistă va fi un nou pensionar. Şi căruia, în ultima lună ca salariat, în semn de răsplată după 44 de ani de muncă în aceeaşi unitate, i se ia un sfert din salariu, iar ca umilinţa să fie deplină, în prima lună de pensie urmează să primească cu 15% mai puţin din dreptul legal pe care l-a cîştigat cotizînd o viaţă de om, şi nu ca pomană de la stat.

Ei bine, făcînd abstracţie de această stare, voi încerca să-mi exprim cu detaşare şi obiectivitate, atît cît e omeneşte posibil, părerile şi opiniile privind Legea educaţiei. În ciuda faptului că, vorba dlui Andrei Pleşu, la această vîrstă apare acea aiureală, bombăneală, care mă face să fiu trist, să mă lamentez, să fiu demotivat şi demobilizat, adică „obiectiv“.

Se poate spune, şi majoritatea o confirmă, că această lege în devenire îşi merită toate lucrurile bune şi rele care s-au spus şi s-au scris despre ea, toate etichetele care i s-au aplicat şi care i se vor aplica după dezbaterea, aprobarea şi punerea ei în practică.

 Astfel, de la aprecierile negative exagerate care o consideră o glumă sinistră, un cocteil toxic preparat din aberaţii banale cu adaos de motive puerile şi hotărîri frisonante şi perplexante care nu produc nimic bun şi eficient, se poate ajunge la părerile celor realişti şi pragmatici. Care o compară cu filmul lui Mircea Danieliuc, Această lehamite, făcut cu 16 ani în urmă. Un film urît, oribil, dar bun pentru că redă exact starea prezentă a vieţii, respectiv a educaţiei, acum şi în perspectivă. Lehamite care se transmite spectatorilor ce urmăresc filmul, lehamite care îi cuprinde pe cei care urmează să pună legea în practică. Şi în sfîrşit, o a treia categorie, a pesimiştilor, în fond nişte optimişti bine informaţi care fac legătura între statul părăsit şi sărăcit de conducătorii lui şi starea sistemului depăşit de realitate şi abandonat de oamenii lui. Pentru că nu trebuie uitat că dacă „întregul“ e în agonie, nici „părţile“ nu se simt prea bine. Şi că legea trece prin faze extreme: ori arată foarte multe, şi nu spune nimic, ori spune prea multe, fără să arate nimic. Şi care se întreabă dacă ea este un vis al realităţii sau o realitate la care se poate visa. Oricum, chiar dacă unii vorbesc ce ştiu, iar alţii ştiu ce vorbesc, nici unul nu confundă vorba cu vorbăria.

În cazul meu, ca să nu se spună că „vorbesc vorbe“, vă supun atenţiei trei puncte tari şi trei puncte slabe ale ei, ca să justific afirmaţia că Legea e sublimă, ridicolă şi şocantă. Aşadar, puncte tari:

Reforma curriculară propusă, ce  se bazează pe cele opt competenţe-cheie validate de Uniunea Europeană, care va implementa, restructura şi adecva sarcinile de învăţare la cerinţele pieţei muncii şi la particularităţile de vîrstă ale elevilor.

Pregătirea profesorilor în trei etape e foarte bine proiectată. Licenţa într-o specializare, masteratul în ştiinţe educaţionale şi un an de mentorat înainte de definitivat, totul e bine structurat.

Titularizarea în învăţămînt se obţine prin examen de definitivat, fără obligaţia statului de a asigura tuturor titularilor un contract de muncă. Legislaţia secundară, hotărîrile de guvern, ordinele ministrului, regulamentele trebuie adaptate, să existe o continuitate şi o stabilitate a reformei, indiferent de miniştrii care conduc sistemul.

Puncte slabe:

Admiterea în liceu. Liceele să fie lăsate să-şi organizeze propria admitere şi nu cum le lasă legea – 30% din ponderea notei de admitere, restul de 70% rezultînd din portofoliul elevului şi testarea de la sfîrşitul clasei a IX-a.

Progresul şcolar este un concept care lipseşte şi nu permite evaluarea şi salarizarea profesorilor. Pentru că se ştie – dacă progres şcolar nu e, nimic nu e!

Absenţa şcolii profesionale ca alternativă la ciclul superior al liceului. Autorii acestei „găselniţe“ sînt universitarii care vor cît mai mulţi elevi absolvenţi de liceu, ca să poată să „cotizeze“ la universităţi de stat sau private. Şi ştim că fabricile de diplome trebuie să aibă cumpărători la poartă.

Anunţăm că nu mai sîntem atît de naivi să nu observăm că cei din minister mizează pe fatul că sîntem adepţii autografului dat de Stendhal pe o carte dăruită unui prieten: „Doreşte mult, speră puţin, nu cere nimic“. Şi că ei uită că între dorinţă şi putinţă, distanţa e uriaşă. Şi că pentru a o parcurge îţi trebuie credinţă.

Lucru greu de realizat în condiţiile în care viaţa se reduce cu 25%, speranţa cu 100% şi că singura lege a supravieţuirii în 2010 este „capital always wins“.

Şi cînd vedem că totul se năruie, nu ne mai rămîne decît să dansăm fericiţi pe plajă, ca-n filmul Zorba grecul.  

prof. Gicu BUTOI

Mai multe