Cine-astupă groapa altuia?
Dacă stai să-i asculţi, te-apucă mila: toţi sînt contra gropilor din asfalt, nimeni nu vrea să le simtă în şale (şi amortizoare), nici măcar un suflet de om nu-i de partea lor. Asta nu-i drept, oameni buni, că şi gropile sînt bunul întregului popor, de care beneficiem cu toţii în mod egal – iar unii şoferi, chiar mai egal decît alţii – c-aşa-i în democraţie! Le-am avut şi pe vremea lui nea’ Nicu (dar nu crîcnea nimeni, că altfel...), le avem şi acum, le vom avea în vecii vecilor amin! Şi atunci: de ce atîta zarvă?
Aşa că m-am decis să devin avocatul diavolului şi să mă declar de partea gropilor bucureştene atît de marginalizate, mai ales că aici avem de-a face cu gropi capitale, cu super-gropi, cu mega-hîrtoape, la care provincia rîvneşte, dar n-are nici o şansă să acceadă. Că şi firmele „de astupat gropi“ trebuie să trăiască (bine!). Şi funcţionarii de la primării, care se ocupă de problemă au dreptul la cîte-un „dulce“. Că dacă te iei după televiziuni, astuparea lor are ceva din complexitatea unei operaţii pe cord deschis – probabil că de aceea ne bucurăm şi de avantajul unui primar general medic şi pus pe treabă...
Îl şi văd pe dom’ primar, cu mască chirurgicală şi mănuşi de gumă, chiuretînd o groapă, rezecînd o cavitate sau (de ce nu) toaletînd o gaură – totul în prezenţa a cît mai multor televiziuni, bineînţeles! Sau, dacă reflectăm la potenţialele gropi din ipoteticele autostrăzi suspendate ale Bucureştiului, ce material de studiu proaspăt (şi virgin)! Gîndiţi-vă numai: să fiţi primul şofer care „dă în gropi“ de la o înălţime de 10 m (sau cît or fi drăcoveniile de înalte...) – ce bucurie să fii primul venit, primul servit. Aşa se intră în istorie! Se sperie gîndul de asemenea viitor luminos...
Pînă şi sintagma „Prost de dă în gropi“ reprezintă o adevărată provocare, adresîndu-se practic tuturor şoferilor bucureşteni care pot practica offroad chiar şi pe Magheru. Iar dacă stai să asculţi autorităţile, hîrtoapele noastre cele de toate zilele nici nu mai există: problema a fost rezolvată definitiv şi irevocabil în ultimele două săptămîni, prin trîntirea cîtorva lopeţi de asfalt fleşcăit direct în băltoace. Şi dacă stai să-i asculţi pe reprezentanţii firmelor de profil, toate practică, de fapt, un fel de voluntariat atunci cînd se decid să ia problema în mînă şi să-şi facă datoria. Ele, de fapt, cică pierd bani cu aceasta activitate şi-s înscrise la cooperativa „Munca în zadar“ – doi încarcă, doi descarcă, noi cu drag şi spor muncim...
Aici nu vorbim de respectarea unor clauze contractuale precise, ci despre un serviciu pe care-l fac primarului general, personal – că aşa-s ele, săritoare la nevoie.
Şi pe urmă, de ce ne-om agita atîta, acuşi vine primăvara şi, odată cu firul ierbii, ies şi firmele la asfaltat străzi (pe alţi bani...) – şi problema gropilor e uitată. Dar mai e mult pînă departe, iar odiseea gropilor bucureştene rămîne, pe moment, o „neverending story“. Mi-e teamă că va mai curge încă multă apă pe Dîmboviţa, pînă cînd vom beneficia de-o capitală „user friendly“ (şi) din acest punct de vedere! Apropo, ştiţi ce-şi urează gropile bucureştene de ziua lor? „La mai mare!“
Peter SZUGYI