Bilet de trimitere la medic

Pentru omul de pe stradă, fie el amator de dilemele din Dilema veche (oricît de multe pretenţii ar cultiva de la propria persoană), dar, evident, mai ales de la ceilalţi, acesta îmi pare a fi un subiect pretenţios, iar comentarea – îngroparea orgoliului. De aceea sugerez, post factum, o simplă înscriere ca într-un bilet de trimitere de la medicul de familie. Pur şi simplu: „Bolnavul: prenume = Limba, nume = Română, se trimite pentru stabilire de diagnostic“. Acesta urmînd să fie impus de anamneză, adică de „acţiunea de culegere a informaţiilor de la bolnav şi de la însoţitorii lui“. Cum limba noastră, deşi este o personalitate, nu are, totuşi, propriul ei glas, doar însoţitorii (bunăoară noi, vorbitorii) pot furniza date folositoare. La rubrica „Dilematici…, vă ascultăm“. Iar în paginile tematice, specialiştii. Dar cine să fie medicul? Tot noi? Noi care sîntem, vrem-nu-vrem, purtătorii bolilor? Şi ce? Doctorii nu se îmbolnăvesc? Şi fumează!

Apoi, dacă anamneza este prima etapă în cadrul examinării clinice a unui bolnav, trebuie să admitem, întîi, că limba română este în suferinţă, altminteri ce rost ar avea să deranjăm sistemul? Aşadar, este bolnavă limba română? Şi boala, dacă există, e contagioasă? Pentru că în cazul unui răspuns afirmativ, avem nevoie de anamneză epidemiologică, adică de „investigarea surselor de infecţie, a contactelor infectante, a stării de receptivitate, precum şi a eventualilor factori epidemiologici secundari, favorabili îmbolnăvirii în cauză“. Iar asta mi se pare de-a dreptul o imposibilitate pentru diletanţi, adică pentru economişti, ingineri, artişti plastici, fizicieni, calculatorişti, politicieni, şoferi, poate chiar şi pentru medici, asistente şefe, brancardieri, portari de spitale... Şi atunci pe cine să întrebăm? Aş spune că mai ales pe învăţători şi pe profesorii de limba română din ciclul primar. Pentru că lor le dăm copiii pe mînă, să-i modeleze sau, cel puţin, ei au această şansă. Ei vin în contact direct cu copiii noştri, care vorbesc şi scriu aşa cum noi, părinţii, i-am învăţat, dar se poate ca noi să fi făcut şi greşeli. Nu i-aş întreba pe scriitori, pe poeţi, pe dascălii de la licee, pe profesorii de la filologie. Aceştia ar putea fi chirurgii plasticieni care, cu bisturiul în degete, să taie răul rămas. Să extirpe. Şi să reconstruiască.

Şi un ultim cuvînt, la final de opinie: personal nu cred că avem vreo şansă să ne ferim de îmbolnăvirea limbii noastre, pentru că este un organism viu, trăind în lume, între prescurtările idioate ale messenger-ului şi mişto-ul ţigănesc, cocoţat pînă în DEX. Iar dacă e să forţez argumentaţia, aş adăuga cuvintele Apostolului Pavel din II Corinteni. 3, 6: „Litera ucide, iar duhul face viu“. De tradus în limba română…

Mihai IDU