Această obsesie: „Să se dea, domnule, o lege!“

Ioana Bădilă mi-a fost profesoară de geografie în generală; spre fericirea mea, femeia aceasta, care trebuie că avea pe atunci puţin peste cincizeci de ani, nu avea nimic din înfăţişarea ori conduita unui dascăl, dimpotrivă. Dar eu am iubit-o pentru că toată ziua la geografie ne jucam şi nici nu trebuia învăţat mare lucru acasă; şi pentru că a pus bazele unei trupe de călători prin Bucureşti şi împrejurimi, care se chema „Cercul micilor geografi“, care geografi, sîmbătă de sîmbătă cu ghiozdanul cu sendvişuri în spate, o luau la picior prin tot locul (o dată chiar ne-a desenat cu băţul în pămîntul moale de lîngă un copac, harta excursiei pe care urma s-o facem în acea zi; acuma, ce-o fi desenat ea de fapt acolo numai Dumnezeu mai ştie, dar fapt e că noi hartă am văzut...). Şi-am mai iubit-o pentru că ne povestea tot felul de chestii care te lăsau cu gura căscată (nu bîrfe, tîmpenii, prostii – poveşti), şi pentru că o dată, cînd aveam geografie pe 15 ianuarie, a venit fără catalog, a scos volumul de versuri din geantă şi toată ora ne-a citit. Cu Aurora Alexandrescu am făcut, tot în generală, chimie. Nici ea nu era dăscăliţă: purta pantaloni de piele şi conducea cam imprudent o maşinuţă roşie. A format un grup de elevi pentru a-i trimite la olimpiadă. În principiu, profii se rezumau să-i ia pe cei mai buni din clasă, să-i trimită la concursul respectiv şi-apoi, cînd aceştia se întorceau înfrînţi şi simţindu-se în secret proşti (aşa cum se întîmpla de cele mai multe ori sau, în orice caz, aşa cum mi s-a întîmplat mie), să-i felicite (??) şi să le dea cîte un 10. Aurora a făcut însă pregătire cu noi, iar în cele cîteva săptămîni cînd ne-am tot întîlnit la şcoală după ore, chiar am învăţat chimie (plus că am rîs de ne-am tăvălit, pentru că noi numai faze aveam în cap şi nici profa nu era mai în firea ei). Rezultatul a fost că m-am clasat al patrulea din vreo sută de participanţi şi am mai şi priceput ceva esenţial cu această ocazie.

În liceu n-am avut niciodată medii anuale peste 9; cea mai mare a fost 8,86, iar cea mai mică 8,40. Compar acest fapt cu două lucruri: pe de o parte, ce îmi spunea zilele trecute o prietenă ceva mai tînără: „La mine în liceu, cine avea medii sub 9 era considerat fraier rău...“; pe de altă parte, compar diploma de bac cu mediile de la materiile respective: formidabil sau nu, profii mei nu s-au înşelat nici măcar o dată, evaluările lor fiind cu 30-40-50 de sutimi mai mici decît notele corespondente de la examenul final (aşa cum, de altfel, ar şi trebui să stea lucrurile). Prin urmare, n-a fost doar impresia mea, chiar eram buni pe-atunci cu toţii (profesori şi elevi laolaltă), iar cineva ca Radu Stoica, de exemplu, şi-a meritat porecla pe care a primit-o de la noi, cea mai frumoasă poreclă de pe lume – Moş Crăciun, sau, mai pe scurt, Santa. Şi-mi mai amintesc că, spre deosebire de alţii, noi chiar aveam chef de rîs, dar în general nu eram răi (doar involuntar), şi că, atunci cînd ne enervau profii cu pretenţiile lor, fireşte, aiurea (de exemplu Diriga, care-i tot dădea cu fizică-fizică-fizică; cît era ziua de lungă: fizică-fizică-fizică; cînd îţi era şi ţie, vorba aia, lumea mai dragă, hopa şi Diriga cum că fizică-fizică-fizică; de ce era oare Diriguţa asta a noastră aşa de fizică rămîne-n continuare un mister...), atunci, faţă cu balaurele, reacţia nu era una de văicăreală, ci de... să-i zic cabrare – în orice caz, ceva mult mai normal din punctul de vedere al conduitei mentale decît ce am mai văzut după aceea.

Aceste amintiri exacte, incomplete şi plăcute au venit ca urmare a citirii articolelor grupate sub titlul „Legea educaţiei: ce ne propune?“ din Dilema veche nr. 326. Nu mă pricep la învăţămînt sau la legea care i-ar trebui pentru a deveni ce vrem să fie (Chiar: pînă-ntr-un final, ce vrem să fie?...), dar ce ştiu e că legea (sau, dacă vreţi, legiferarea) nu este răspunsul la toate problemele noastre; de fapt, legea în sine nu este soluţia nici celor mai multe, nici celor mai importante dintre acestea. Obsesia asta cu „Să se dea, domnule, o lege!...“ mi se pare a fi marca unei supărătoare lipse de civilizaţie, iar speranţa că o simplă lege va rezolva tot este premisa perfectă a unei mari dezamăgiri. În orice caz, dacă un profesor bun poate face performanţă chiar cu o lege slabă, un profesor slab nu ştiu dacă are cine ştie ce şanse chiar cu legea perfectă. Şi întrebarea e cum stăm la acest capitol.

În final, să spun că mi-a plăcut observaţia dlui Sever Voinescu despre relevanţă, observaţie pe care o consider foarte adevărată, deşi nici el nu oferă o soluţie oarecare. Da, tuturor ne-a căzut în cap cărămida relevanţei, toţi căutăm utilitatea, fiecare se simte nici mai mult, nici mai puţin decît dator să strige „La subiect!“. (Amintiţi-vă nemulţumirea lui Holden Caulfield pe tema asta.) Te uiţi la ei: n-au fost pragmatici o secundă în viaţa lor, nu au şi nu ştiu, dar, în loc să tacă, s-asculte şi să-nveţe, tot nu se lasă şi te-ntreabă: „La ce foloseşte să încărcăm programa cu asta?“. Răspunsul este asemănător cu această remarcă a lui Frédéric Dard: L’ingéniosité en amour c’est comme la poésie en littérature. On peut s’en passer, mais c’est dommage. („Ingeniozitatea în amor e ca poezia în literatură. Se poate şi fără ea, dar ar fi păcat.“)  

Vlad SLĂVOIU

Mai multe