Managementul timpului, premisă a democrației
Opinie la articolul lui Marius Comper, „La Londra, am început să văd prieteniile altfel“, nr. 760
C.S. Lewis spunea că prietenia este acel ceva care dă valoare viețiii noastre. La București, „prietenia“ este de multe ori refugiu, zonă de confort și vale a plîngerii pentru neadaptați sau pentru leneși. Aceștia înțeleg prin prietenie să dea curs automat unei invitații spontane la o cafea sau la o bere, ca să arate celor pe care îi numesc prieteni cît de loiali sînt; dacă refuză, pentru că au altceva în program, devin subiect de șantaj sentimental și pricină de bîrfă. Prioritizarea activităților și punerea în perspectiva a întîlnirilor cu prietenii, stabilirea agendei cu ceva timp înainte pot atrage comentarii zeflemitoare, care îl fac pe cel care își pune ordine în agendă să se simtă ciudat, obligat la explicații, ridicol.
Realizările mari se obțin cu perseverență, pe termen lung. Exercițiul disciplinei și (auto)cunoașterii dezvoltă gîndirea autonomă și spiritul critic, făcîndu-i pe cei care înțeleg că timpul este o resursă limitată, deci prețioasă, să vadă diferit frecvența ieșirii la o bere și o mică bîrfă. Dacă ceilalți nu apreciază asta, din ignoranță sau nepăsare, au de făcut o alegere: așa-zișii prieteni, cronofagi, sau împlinirea personală.
Interesant e ce se întîmplă cu unii dintre aceia care rîdeau de exercitarea managementului timpului. Nefiind în stare să își stabilească un obiectiv și să facă un plan pe termen lung și dîndu-și seama că viața trece, aleg să emigreze. Dezgustați de faptul că societatea de acasă nu le oferă nimic și nu întrevăd dezvoltări democratice adevărate, pleacă în marile orașe europene, mînați de dorința de a avea succes, de a fi cool, de a avea sens. Dintr-odată, nu se mai sinchiseasc de „marile“ prietenii lăsate acasă. Nu își dau seama, încă, de contribuția pe care ar fi putut-o avea la ei în oraș.
Ajunși la Londra, Paris, Berlin, oamenii noștri descoperă că au mare potențial să crească, învață brusc să fie disciplinați cu timpul și resursele lor, văd că asta le dă un sentiment bun și începe să le placă. Prietenii de acasă devin un capitol închis, iar noile prietenii pe care le fac acolo se bazează pe respectarea timpului și deciziilor celuilalt. Prinși în sfîrșit în definirea și punerea în practică a unui proiect personal, li se pare normal să planifice întîlniri cu două săptămîni înainte și să caute conversații de calitate, care să îi inspire și mai mult. Devin eficienți și văd, în sfîrșit, diferit. Poate chiar se bucură că au plecat din societatea care nu le oferea claritate.
Trist e, de fapt, că această minimă eficientizare personală putea să fie făcută și acasă, cu puțină voință și concentrare, și cu ceva timp în urmă. Poate chiar ar fi decis să contribuie la schimbarea pe care o doreau. S-ar fi simțit și un pic mai patrioți, poate.
Foto: Mircea Struţeanu