Dincolo de iluzii
Am citit cu sufletul la gură articolul domnului Codrin Liviu Cuţitaru, „Semnificaţia unui cuvînt“, publicat în Dilema veche, anul XIV, nr. 678, 16-22 februarie 2017. Cuvintele domniei-sale m-au făcut să mă simt mai tînăr cu vreo 25 de ani. Şi apoi…
…mi-am zis, ca pe la noi, prin Ardeal: „Numa-ncet“. Oricît ar fi de impresionante manifestaţiile ce au avut loc, mai în-tîi împotriva Ordonanţei 13 şi apoi împotriva acestui guvern care a reuşit să-şi ardă, în numai cîteva zile, întreaga credibilitate, putem observa că numărul celor ieşiţi în stradă, la nivelul întregii ţări, în cea mai bună dintre zilele manifestanţilor, nici măcar nu se apropie de cel al voturilor primite de Opoziţie la alegerile din 11 decembrie 2016. Poate au fost cel mult un sfert.
Cu tot respectul pe care îl port autorului, eu zic că nu e cazul să ne îmbătăm cu apă rece. „Populaţia“ sînt cei mulţi, care stau acasă şi speră că într-o zi vor trăi mai bine, cu voia Domnului sau prin bunăvoinţa cine ştie cărui partid. „Poporul“ sînt cei, iată, totuşi puţini, care au ieşit să îşi strige nemulţumirea. În aceste condiţii, „civismul“ nu va face masă critică. Adică tare mă tem că nu va determina nici o schimbare ime-diată. Deci „asanarea civică, în mod plenar, a clasei politice“, despre care vorbeşte autorul, nu are şanse reale să se petreacă în timpul vieţii noastre. E trist, dar cred că manifestaţiile din februarie 2017 au, cel mult, şansa de a schimba, pe termen lung, prin contaminare morală, o parte a populaţiei. În ceea ce priveşte „asanarea“ de proporţii pe care o aşteaptă domnul Codrin Liviu Cuţitaru, ar trebui, poate, să ne aşteptăm la o nouă revoluţie? Dar, să fim serioşi, cine mai crede că revoluţiile pot schimba cu adevărat ceva?! Răul, opresiunea, dacă nu e prea mult, îşi are, probabil, originea în egoismul, în setea de putere şi de îmbogăţire a oamenilor politici.
Am 48 de ani, din care 22 i-am petrecut în presă. Vă scriu aceste rînduri ca unul care simte că a căzut dincolo de iluzia că România, aşa cum este ea azi, în întregul ei, mai poate fi salvată. Mă doare să admit asta, dar nici nu mai vreau să mă amăgesc. Nu aş fi crezut că voi ajunge să fac asta vreodată, dar zilele trecute, tocmai în perioada de vîrf a protestelor, i-am spus fiului meu că ar face bine să se gîndească la o meserie practică, ceva care să-i asigure un trai decent dincolo de graniţe. Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu sînt pesedist, n am votat niciodată cu PSD – din principiu – nu vreau să fiu nici defetist, dar tare mă tem că azi am ajuns să ne îndreptăm toate speranţele spre UE din disperare. E clar, din partea clasei noastre politice nu ai la ce să te mai aştepţi. Şi, aşa stînd lucrurile, tot mai mulţi dintre noi văd salvarea în Europa, la fel cum, în anii ’50, bunicii noştri îi aşteptau pe americani sau, mai nou, în anii ’90, credeam că numai „Monarhia salvează România“. Da, Europa ne poate ţine pe linia de plutire a democraţiei, dar UE nu va veni să facă ordine în politica românească. E împotriva principiilor ei. Deci, pînă la urmă, asanarea e tot treaba noastră. Dar cu cine? Cu poporul minoritar sau cu populaţia care fie nu iese la vot, fie votează altfel decît credem noi că e bine?
Decît aici sărman
Cu doctorat,
Mai bine-n Australia
Cioban,
Dar realizat…