Cum se scriu pe românește numele străine

De mult voiam să scriu pe DilemaBlog un text care să omoare cu totul audiența și despre care să mi se spună că “nu interesează pe nimeni”, pentru că “altele sînt adevăratele probleme”. (Nu că n-aș mai fi reușit și cu altele: nu-mi propun, în general, să scriu pentru mai mult de o mie de oameni – vorba lui Conu Leonida: “o mie, domnule, numai o mie; dar unul și unul...”). Voiam să fiu un pic acru și nu știam cum să fac. Azi am vrut să “monitorizez” ce și cum mai scrie presa română despre Ucraina și am constatat că trebuie să-l “întreb” pe Google în mai multe feluri ca să aflu ce vreau. Am găsit, așadar, un subiect potrivit pentru puțină acreală amestecată cu pedanterie: un fleac – o să spuneți. Da, dar un fleac enervant și care spune multe.

Pentru că sîntem în hora globalizării și informația circulă, ne trezim adesea în situația de a transcrie nume străine. Așadar: în limba română, se scrie Șarapova, nu Sharapova; se scrie Vitali Kliciko, nu Vytaly (sau Vitaliy) Klichko; Poroșenko, nu Poroshenko; Slobodan Miloșevici, nu Milosevic sau Milosević; Dimitri, nu Dymitry; Șostakovici, nu Shostakovich. Etc.

Există niște reguli de transliterare a numelor străine în limba română. De ce să le respectăm? – o să mă-ntrebați. Sînt vechi și prăfuite, de dinainte de globalizare și de Internet. Posibil, dar: 1) o cultură serioasă și o societate matură se bazează pe reguli; 2) dacă nu le respectăm, nu ne mai înțelegem între noi. Bunăoară, dacă dăm o căutare pe Google cu “Sharapova” găsim ceva, iar dacă scriem “Șarapova” găsim altceva. Iată un motiv practic pentru care ar fi bine să facem toți într-un fel.

Bine-bine, și de unde să știm noi cum e bine și corect? – o să mai ziceți. Eu zic că ar trebui să știm din școală. Iar în școală, ce-i drept, “nu se pune accent” pe asta. Poate n-ar fi rău ca prin manualele și programele de limba română să se acorde mult mai multă atenție acestor subiecte: cum scriem pe românește numele din alte limbi, ce înseamnă transcriere și transliterare, care e diferența dintre ele ș.a.m.d. Căci, ce-i drept, situațiunea pare complicată: pe cele franceze ori englezești la scriem “ca la mama lor” (adică François, nu “Fransoa”, Shakespeare, nu “Șeicspir”), în timp ce pe cele rusești, bulgărești, sîrbești (și, în general, cele provenite din limbi care se scriu cu alt alfabet decît cel latin) le “adaptăm”, le transliterăm. (Iar regulile de transliterare sînt diferite). Dacă pare prea complicat, atunci rugăm Academia Română să schimbe regulile și să ne dea o orientare. (Deși nu cred că e nevoie: sînt alte lucruri mult mai complicate în ziua de azi). Pe Wikipedia e ceva despre transliterare, dar

. 

Aa, mai e un motiv pentru care ar fi bine să fim ceva mai riguroși: spuneți drept, dacă ați avut de-a face cu vreun străin care v-a pocit numele, n-ați avut o strîngere de inimă, pe moment? Nu ați simțit impulsul să-l corectați? Păi?...

Gata, atît am avut de spus. Sper ca acest text să nu intereseze pe nimeni și toată lumea să se ocupe de “adevăratele probleme ale țării și ale lumii”. Eu rămîn la părerea – prăfuită, de filolog tipicar – că sistematizarea acestor mărunțișuri constituite începutul sănătos al conviețuirii într-o societate bazată pe reguli și norme, nu pe improvizații și hatîruri.