Dragă domnule Andrei Cornea

Răspuns domnului Andrei Cornea, urmare a articolului domniei-sale „Argumentul ontologic și totalitarism” (Dilema veche nr. 923/2021)

Dragă domnule Andrei Cornea,

Țin în primul rînd să vă mulțumesc pentru timpul pe care l-ați acordat lecturii cărții mele Elogiul frontierelor. Mic tratat de libertate (Humanitas, 2021). Mi se pare absolut firesc ca cititorul, oricare ar fi el, să fie de acord cu unele părți din text și în dezacord cu altele. Întrevăd și posibilitatea ca unele fragmente să facă obiectul unei amînări. Cînd citesc o carte, mi se întîmplă să nu știu dacă sînt sau nu de acord cu anumite pasaje și să-mi spun: „Mă mai gîndesc la asta; am să decid, poate, mai tîrziu!“. În orice caz, ceea ce mă interesează cînd citesc ceva e să nu resping teze sau afirmații doar pentru că nu-mi convin. Constat adesea că exact asta li se întîmplă celor mai mulți cititori.

Spuneți în articolul dvs. de săptămîna trecută: Nu e locul aici de a face critica acestei cărți, cu care de multe ori sînt de acord, dar de foarte multe ori, nu.

Prin urmare, vă sînt recunoscător că nu respingeți conținutul cărții mele în bloc. Deși nu-l prezentați ca atare, un frumos exemplu de acord  îl dați chiar dvs. la sfîrșitul articolului. Îl reproduc aici: deși e adevărat că totalitarismul politic anulează multe frontiere, el introduce și multe altele – politice, sociale, economice, legale, fizice.

Și, ceva mai încolo: Așadar, totalitarismul ar putea scrie și el un «elogiu al frontierelor».

E o temă serioasă, pe care o evoc și eu cît se poate de explicit în paginile cărții mele (la pp. 129-130 și 249-250).

Să trec acum la dezacorduri. În prima parte a textului dvs. faceți niște artificii care induc în eroare. Un artificiu clasic e citarea trunchiată: eliminați acele porțiuni de text din care cititorul ar putea concluziona că ideile mele au altă direcție decît cea pe care pretindeți dvs. că o au. Eu, de exemplu, nu spun deloc că morții și nenăscuții nu fac parte din umanitate, deși dvs. asta pretindeți că aș afirma. Dimpotrivă. Ce spun, de fapt, e că lucrurile sînt mai complicate. Dați-mi voie să restabilesc citatul în integralitatea sa: Visul internaționalist-globalist de tip marxist, bergsonian sau popperian presupune luarea în considerare, explicit sau implicit, nu doar a totalității ființelor omenești aflate în viață la un moment dat (din punct de vedere politic un asemenea concept n-ar avea sens). Acest vis are în vedere întreaga umanitate – trecută, prezentă și viitoare –, cea care îi cuprinde și pe morți, și pe nenăscuți, și pe oamenii obișnuiți, și, deopotrivă, pe eventualii mutanți. Altfel spus, conceptul politic de umanitate cuprinde nu doar oameni în carne și oase, ci și idei de oameni. Mai mult: cuprinde și eventuale idei despre eventuali oameni. Cu alte cuvinte, include totul și orice. De aici, drumul pînă la ideologii incoerente și pînă la realități totalitare nu e prea lung. Pentru Durkheim, acesta trece prin anomie: „Internaționalismul este prea ades pur și simplu negarea oricărei societăți organizate“), spune el.

Un om despre care nu sîntem siguri că a existat vreodată – de exemplu, Arjuna din Bhagavad-Gita – face parte din umanitate sau nu? Nu avem de ce să-l excludem, poate că a existat. Tocmai de aceea, la p. 162, îmi aduc ideea într-o formă și mai explicită (și mi se pare că accentele de pamflet nu-i diminuează cu nimic valoarea de adevăr): Umanitatea însăși, în calitate de concept politic, este un miraj, o pseudo-idee. Tocmai fiindcă, așa cum deja am arătat, ea poate cuprinde absolut orice, inclusiv eventuale idei despre eventuali oameni, inclusiv personaje din romane încă nescrise, ca și din nuvele sau piese de teatru ce nu numai că nu vor fi scrise niciodată, dar pe care nici măcar nu și‑a pus nimeni problema să le scrie.

În treacăt fie spus, noi nici măcar nu știm – sau ne prefacem că nu știm – ce este un om viu și ce este un om mort: cineva aflat în ventilație pulmonară artificială, dar intrat deja în moarte cerebrală, e mort sau viu? Japonia are în privința asta altă părere decît Occidentul. Și atunci cum stau lucrurile cu universalismul kantian? Citez, nu fără amuzament, din Nassim Taleb: Lasă-l baltă pe Kant, fiindcă devine prea complicat, iar lucrurile care se complică sînt problematice. Vom sări, așadar, peste formularea drastică a lui Kant, motivul principal fiind acesta: Comportamentul universal este minunat pe hîrtie și dezastruos în practică. (Cînd pielea ta e în joc, Editura Curtea Veche, 2018, p. 48).

Dacă mă va preocupa vreodată teologia, cred că voi sări peste Kant. Mă gîndesc să trec de la „argumentul ontologic” al Sfîntului Anselm din Canterbury direct la „demonstrația ontologică a lui Gödel”. Existența sau, respectiv, inexistența unor obiecte nu conferă același statut conceptelor sub care cad.

O singură ilustrare, să luăm conceptul de număr prim mai mare decît 2. Să-l subîmpărțim în două subconcepte: a) acela de număr prim impar mai mare decît 2 și b) acela de număr prim par mai mare decît 2. E evident că cele două categorii nu au nici același statut ontologic, nici același statut conceptual.

În fine, ca să închei, eu cred că toată problematica asta a statutului ontologic și conceptual nu are nici o legătură cu caracterul intrinsec contradictoriu și totodată nedefinit al conceptului politic de „umanitate”. Tocmai fiindcă în această „umanitate” se poate include absolut orice, totalitarismele inspirate din acest tip de universalism se văd nevoite, cum bine spuneți, să excludă din ea ființe pe criterii total arbitrare.